Am trecut peste ziua 5 petrecuta in Maramures, fiindca nu era nimic interesant de povestit. Am mai fost pe ici, pe colo si ne-am pregatit de plecare. Singurul fapt memorabil e ca mi-am gasit, in sfarsit, o pereche de sandale fara toc dragute si comode. Sunt o adepta a tocurilor, insa mai am nevoie sa-mi odihnesc bataturile din cand in cand.

Si a mai fost ceva, gazdele noastre aveau vreo 5 pisici, prilej de mare bucurie pentru mine, in conditiile in care iubesc matele! M-am jucat cu ele pana n-am mai putut iar in acea zi a fatat una dintre ele (de fapt, fatase in noaptea de dinainte). Mai jos aveti pozele cu felinele minunate! 😀

In ziua 6 am plecat de dimineata catre casa si habar n-aveam ce ne asteapta. Am mers pe traseul Baia Mare – Cavnic – Sighetu Marmatiei – Viseu de Sus – Borsa – Pasul Prislop – Ciocanesti – Iacobeni – Campulung Moldovenesc – Gura Humorului – Voronet. A fost o adevarata aventura acest traseu si va voi povesti in cele ce urmeaza.

Pana in Sighetu Marmatiei drumul e bunicel, nu stralucit, dar bun. Insa pe la Viseu de Sus si Borsa se ingusteaza teribil si e plin, dar plin de gropi. Nu stiu daca m-ati inteles, asa ca o sa nuantez. Soseaua e, de fapt, o dispunere aleatorie de gropi, care de care mai adanci si mai mari. In aceste conditii, viteza scade, iar adevarata provocare este atunci cand trebuie sa mai si urci si sa conduci pe serpentine. Nu am cum sa explic cat de traumatizant e. Am simtit ca mi s-au zguduit toate intestinele si s-au amestecat, astfel incat nu o sa mai pot manca nimic vreodata. Capul imi huruia de atatea gropi, iar frana era calcata aproape constant. Nu cred ca am mers cu mai mult de 70km/h, care oricum era o viteza incredibila pentru acel drum. Si am mers asa vreo 200 de km. Cei mai traumatizanti 200 de km din viata mea.

Cu toate astea, am ajuns in varful Pasului Prislop si am trait cele mai coplesitoare senzatii din viata mea. La picioarele noastre se intindea o vale desprinsa din romanele lui Sadoveanu, iar Bistrita izvora, asa cum o face de atata vreme, linistita, cautandu-si calea. Era un moment de inaltare sufleteasca si de umilitanta in fata naturii. Am stat sa savuram momentul si sa-mi pictez in minte unicitatea acelei clipe.

Desigur, m-am incruntat la gandul ca nu pot face o poza decenta, fiindca aparatul foto era stricat, iar telefonul meu, singurul care face poze decente, era descarcat. Am facut poze cu telefoanele din dotare (camera VGA) si o sa le pun totusi, dar asta cand o sa fac rost de ele, fiindca sunt in telefonul mamei mele. Dincolo de asta, a fost unul dintre acele momente perfecte. Oricat de prost ar fi drumul, merita sa o luati pe acel traseu.

Va pun o poza de pe Google, ca sa va faceti o idee de cat de frumos poate fi acel loc, pana vin eu cu poze.

Ne-am continuat drumul zdruncinat si am trecut prin comuna-muzeu Ciocanesti (ciocanesti.com – :)) m-a distrat rau numele site-ului). Am ramas impresionata de modul in care erau decorate casele, cu motive traditionale si o paleta de culori foarte frumoasa. Am vazut ca si casele noi se conformau acestui stil si m-am bucurat ca totusi se mai pastreaza traditiile. Am descoperit ca in aceasta comuna au lor Festivalul National al Oualor Incondeiate si Festivalul National al Pastravului. Puteti citi pe site despre ce e vorba.

De la Iacobeni am iesit in E58: lata, nou facuta, consolidata, cu parapet, fara gropi…visul oricarui sofer! Am simtit de parca ne oprisem din mers cu picioarele goale pe un drum cu pietre ascutite si ne-am asezat pe un pat de puf. A fost reconfortant. Am ramas impresionata de statiunea Gura Humorului: totul era foarte curat, multe flori in centru si liniste. Foarte dragut. 🙂 Am ajuns apoi la Voronet, dupa multe ore de condus.

Desi am vazut toate celelalte manastiri din nordul Moldovei de vreo 4 ori (Agapia, Varatec, Putna etc.), niciodata nu am reusit sa ajung la Voronet sau la Dragomirna, asa ca, de data asta, nu puteam rata ocazia, mai ales ca Stefan cel Mare e supereroul meu! 😀 Prin urmare, am decis sa mergem sa vedem manastirea si sa ramanem acolo peste noapte. Voronet este splendida, o bijuterie si am apreciat pictura enorm. Mica, simpla, nepretentioasa, Voronet e mostenirea lasata de Stefan noua, iar eu trebuie sa recunosc ca m-am simtit tare mandra ca sunt moldoveanca (nu ca n-as fi in restul timpului). 🙂 Tatal meu mi-a povestit ca acum 20 de ani, cand fusese el ultima oara acolo (cu putin timp inainte sa ma nasc eu, carevasazica), manastirea era izolata. A ramas surprins de cate pensiuni au fost construite de atunci, ajungand pana langa zidul manastirii, langa care s-a amenajat un targ destul de mare cu tot felul de suveniruri.

Dupa ce am vizitat, ne-am gasit o pensiune draguta, la poalele dealurilor, decorata cu muuuulte flori si ne-am odihnit in liniste. A doua zi m-am jucat nitel cu matele de acolo si am pornit spre casa.

Am mers apoi la Manastirea Dragomirna, aflata la cativa kilometri de Suceava. Este impresionanta prin statura si prin simplitatea sa. Zidul care o inconjoare te anunta ca acolo e ceva demn de a fi descoperit si chiar asa este. Dragomirna are o frumusete aparte, solitara. M-am delectat la muzeul medieval din incinta manastirii, amenajat foarte frumos si care chiar are lucruri interesante de vazut. Picturile din interiorul bisericii mari sunt uimitoare. Ai senzatia ca ai pasit in alta dimensiune temporala. M-am simtit cu atat mai impresionata cu cat cel mai mare verisor al meu a lucrat la reconditionarea picturilor, participand la un program initiat de UNESCO. Nu uitati sa Voronet si Dragomirna fac parte din patrimoniul cultural mondial, ceea ce mi se pare o recunoastere onesta a valorii acestor asezaminte.

Dupa ce ne-am bucurat de aceasta oprire, am mers pe drumurile Moldovei, gandindu-ma la cat de inspirat trebuie sa se fi simtit Sadoveanu de aceste meleaguri. Cred ca v-ati dat seama pana acum ca sunt un mare fan a lui Sadoveanu, iar acum il apreciez si mai mult pentru ca randurile sale le vor aduce aminte urmasilor nostri de frumusetile tarii noastre multi ani de acum incolo.

Desigur, nu puteam rata Hanu Ancutei, pe care l-am gasit pitoresc si neobosit, primindu-si oaspetii cu acelasi entuziasm ca in vremea lui Sadoveanu. Langa han sta o statuie a lui Sadoveanu, alaturi de cele 2 Ancute din poveste. Inauntru te vei simti ca in vremurile de demult, decorul fiind realizat cu bun gust si in acord cu traditiile romanesti. Am ramas placut impresionata de formatia care canta live, chiar si la ora aceea (cred ca era ora 12), cu avant si chef. A fost tare frumos sa traiesc inca o bucatica din povestile care mi-au animat adolescenta.

Am mers pe traseul Voronet – Suceava – Mitocu Dragomirnei – – Suceava – Falticeni – Roman – Bacau – Adjud – Marasesti – Focsani. Am ajuns acasa franti de oboseala. Dupa 1200 de km parcursi si o multime de locuri vazute. A fost extrem de frumos, dar ar fi fost si mai bine daca am avea si noi o amarata de autostrada care sa ne duca mai repede dintr-un capat intr-altul al tarii. Pana atunci, insa, nu trebuie sa uitam sa ne bucuram de ea asa cum este.

PS: Iar ma scoate din minti WordPress-ul cu pozele. Imi cer scuze de invalmaseala. 🙁

Mi-am revenit cu greu dupa ce am vazut Memorialul din Sighet, dar ne indreptam catre Cimitirul Vesel de la Sapanta si am contat pe asta pentru a ne ridica moralul. Insa, intotdeauna e mai multa decat ceea ce e vizibil la prima vedere.

Am ajuns la Sapanta si ma asteptam sa trebuiasca sa mergem in capatul satului pentru a vedea cimitirul, dar impresia mea nu prea corespundea cu realitatea. Cimitirul e plasat aproape de centrul satului, inconjurat de terase si pensiuni, iar ulita e foarte circulata. Nu pot spune ca am fost prea incantat de acest fapt, mai ales ca ma asteptam sa fie un loc linistit, de reflectie. La zgomotul general mai contribuiau si muncitorii care lucrau la reabilitarea bisericii, dar asta era oarecum inevitabil. Cimitirul e mai mic decat ma asteptam, dar nu lipsit de farmec.Cand incepi sa citesti pe cruci iti dai seama ca o sa dureze pana sa afli povestile tuturor celor care se odihnesc acolo.

Stan Patras, creatorul cimitirului si al idei de a sculpta si picta crucile astfel, avea o intelegere profunda a vietii si a mortii. Mi-am dat seama de acest lucru din capacitata sa de a rezuma in cateva cuvinte experienta de viata a unui om. Pline de subtanta, versurile de pe cruci sunt mult mai profunde decat ne-am astepta si imprima o alta conceptie asupra mortii, si anume aceea ca nu trebuie sa o privim ca o disparitie, ci ca o mostenire pe care acea persoana o lasa lumii. Stan Patras a facut acest lucru cu succes, iar crucea sa din cimitir, aflata in fata bisericii, e cea mai simpla dintre toate. Pot afirma ca a fost un simbol al intelepciunii populare si al bogatiei unei vieti simple.

Am intalnit in Cimitirul Vesel spanioli, portughezi, italieni si germani. Chiar daca nu intelegeau ce era scris pe cruci, desenele erau suficient de expresive pentru a dezvalui viata celui care se odihnea in acel loc.

O parte din cruci erau reconditionate, la cererea familiei, iar altele erau spalate de ploi, incat era nevoie de un efort pentru a descoperi poveste unei alte vieti.

Dupa ce am vizitat cimitirul am mers la casa memoriala a artistului Stan Patras. Am descoperit o casa simpla de tara, cu 2 camere, decorata cu tot felul de sculpturi.  Cele 2 scaune sculptate din incapere simbolizau nasterea, casatoria si moartea, iar fiecare lucru de acolo parea sa fie incarcat de semnificatie. Nimic nu fusese lasat la voia intamplarii. In camera de la intrare statea inramat un articol din New York Times al carui titlu suna: “You’ll die laughing if you’re not already dead”. Stan Patras crease ceva mai mare decat el si dusese faima tarii noastre peste tot in lume. Urmasul sau in ale meseriei, Dumitru Pop, a fost ucenicul lui Stan Patras de la 9 ani.

Conducandu-ne la atelier, doamna de acolo ne-a povestit ca astazi vestitele cruci sunt pricina de conflict intre Dumitru Pop si restul satului. Motivul acestei intamplari este ca o alta firma din sat face cruci si a inceput sa le semneze, lucru pe care nici StanPatras si nici Dumitru Pop nu l-au facut niciodata, fiindca interesul lor nu a fost de a face bani, ci de a face ceva pentru comunitate, pentru sat. Insa cum goana pentru bani nu tine cont de nimic, aceasta firma si alti mesteri doritori de averi, impreuna cu preotul bisericii si cu satenii s-au aliat impotriva lui Dumitru Pop in incercarea de a-l lipsi de dreptul de a mai face astfel de cruci. Se pare ca inregistrarea crucilor de Sapanta la OSIM de catre Dumitru Pop i-a starnit si mai tare pe sateni, care au uitat ca fara Stan Patras nu ar fi avut nimic. 

In atelier am vazut o cruce pe care scria in italiana si tot de la doamna de acolo am aflat ca astfel de cruci au plecat catre Franta, Germania si chiar mai departe. Iata ca intelepciunea populara nu are limite. Totusi, satenii din Sapatana se pare ca au pierdut aceasta intelepciune. Am ramas profund impresionata de aceasta poveste a unui om care cred ca s-ar rasuci in mormant sa stie ca mostenirea sa de bunatate si intelepciune a devenit o simpla sursa de bani.

Am plecat intristata de faptul ca valorile lumii in care traim s-au dizolvat in egoism si superficialitate, dar cu speranta ca mai sunt oameni cu suflet, care mai sustin principiile unei vieti frumoase si drepte. Daca cineva stie cum l-am putea sustine pe acest om (Dumitru Pop), va rog sa ma contactati, fiindca as vrea sa dau si eu o mana de ajutor.

De la Sapanta am plecat catre Certeze, o localitate despre care gazdele noastre ne-au spus ca ne va surprinde…cel putin.

Povestea oamenilor din Certeze este urmatoarea: ei au fost intotdeauna bogati, chiar si in timpul comunismului. Nu se stie cum si de unde, dar puteau sa plece in afara cand voiau, aveau case mari si n-au dus-o niciodata prost. Dupa revolutie au plecat peste mari si tari, mai ales in Franta si au facut bani. Cu banii au inceput sa-si construiasca niste casute, apoi case, apoi casoaie. Vile mari cat blocurile. De atunci, toti banii pe care ii fac ii baga in case. In fiecare an le mai adauga cate ceva sau le darama ca sa mai faca un etaj.

Va spun cu mana pe inima ca n-am vazut in viata mea asa ceva! Toate casele sunt cel putin cat blocul de 3 etaje in care stau la Focsani. Mari, nene, i-men-se! Nu cred ca se mai gaseste asa ceva in Romania (stiu, mai sunt casele cu turnulete, dar astea se detaseaza lejer). Bare de aluminiu cat cuprinde, inclusiv la garduri, sticla, auriu, argintiu, kitsch la superlativ. Mai erau si unele acceptabile, dar marimea le facea sa-si piarda orice speranta de bun gust. Ma uitam si ma miram de idiotenia oamenilor.

Scuzati pozele nereusite, dar erau facute din masina, din mers.

A, sa nu uit. In casele astea mari nu sta nimeni. In spatele acestor casoaie, oamenii au casele batranesti in care stau toti inghesuiti, ca nu au bani sa incalzeasca ditamai hardughia. Nu se duc in ea decat pentru a face curat sau pentru a-si primi oaspetii ca sa se laude cu “valoarea mea, valoarea mea”. Prostie paroxistica. Mormanele alea de beton, sticla si aluminiu sunt asortate cu super masini, ca nu se putea altfel. Doar ca am vazut numai femei conducand, fiindca toti barbatii sunt plecati la munca. Astfel, in Certeze veti gasi numai femei si muncitori, care trebaluiesc de zor la un alt etaj al vreunei case.

Casa de mai jos este exemplul suprem. Balconul ala din fata casei, asa, ca pentru un “imperator”, nu avea cale de acces. Adica era acolo doar de chestie. Ma mir ca a lasat vreun loc neacoperit de vreo statueta de gips sau de vreo alta chestie dezgustatoare. Doamne, mai e cineva in gradina sau au sarit toti gardul?

Am plecat de acolo cu mintea in loc, intrebandu-ma cum pot fi unii atat de prosti… N-am reusit sa-mi dau seama nici acum si nu cred ca voi intelege vreodata.

Am mers pe langa Tisa si am savurat peisajul si linistea, iar seara m-am odihnit dupa o zi atat de plina. Cu siguranta Maramuresul este o zona care are multe de oferit, dar trebuie neaparat sa rugati pe cineva sa va duca in toate locurile astea, pentru ca nu trebuie sa pierdeti nimic.

Ziua 4 a inceput foarte de dimineata. Adica trezirea pe la 7:30, fiindca urma un traseu lung, in care voiam sa includem cat de mult putem.

Am mers spre Cavnic cu destinatia Manastirea Barsana. Pe drum ne-am oprit sa culegem niste afine, fiindca dealurile erau pline de oameni care se indeletniceau cu aceeasi activitate. Eu aveam impresia ca afinele cresc precum murele sau zmeura, in tufisuri (nu cu tepi), dar am descoperit ca, de fapt, sunt ca niste fire cu frunzulite. Afinele erau extrem de gustoase si coapte, dar, din pacate, patau foarte tare, astfel incat ne-am ales cu mainile mov, dar a meritat.

Apoi gazdele noastre ne-au pus sa oprim masina intr-o rampa. Dealul era maricel si nu stiam exact de ce facem asta, dar am zis sa ne conformam. Am oprit motorul, am scos din viteza si am asteptat. Masina a inceput sa urce de una singura dealul si chiar a prin ceva viteza pana sus. Am ramas cu gura cascata…:O Am zis sa mai incercam inca o data. La fel. Senzatia e cat se poate de ciudata, dar e f interesant de experimentat. Bineinteles ca dupa asta au inceput discutii cu referire la ce ar putea cauza acest fenomen. Fiecare a venit cu teorii: ba minereuri sub deal, ba iluzie optica etc. Cert e ca am ajuns acasa si m-am uitat pe net si unii spun ca ar fi o iluzie optica, iar altii ca ar fi o deformare a atractiei gravitationale in acel punct. Nu stiu carei teorii sa-i dau crezare, fiindca acolo chiar pare ca e deal, dar va puteti uita aici, ca sunt unii care au filmate experienta. Daca treceti pe acolo, intrebati unde e locul si mergeti si voi, iar apoi astept parerea voastra. 😀

Dupa ce ne-am revenit din admiratia fata de fenomenul descris am ajuns la Manastirea Barsana. Trebuie sa precizez ca nu sunt foarte religioasa de felul meu, dar am mers fiindca voiau ai mei si depindeam de ei si s-a dovedit a fi un loc dragut. Apreciez locurile de cult din perspectiva istoriei lor si nu neaparat pentru valoarea lor religioasa. Barsana e o manastire noua, proiectata de un arhitect din a carui munca a rezultat un complex foarte frumos. Are muzeu si toate cele, flori atat de frumoase ca par ireale si un stil aparte. Turla incredibil de inalta a bisericii m-a facut sa ma intreb cum au reusit oare sa faca o schela atat de inalta. Cu toate acestea si dincolo de aprecierea pentru pozitionarea elementelor care compun complexul, nu pot spune ca am fost extrem de impresionata. Lipsa unei istorii in spatele cladirii cred ca a facut-o sa para oarecum insipida. Dar a fost dragut.

De la Barsana am mers inspre Sighetul Marmatiei, pentru a vedea Memorialul Victimelor Comunismului si al Rezistentei. Poate suna neinteresant, dar pot spune cu mana pe inima ca a fost cea mai intensa experienta pe care am avut-o in toata aceasta calatorie. Din 1993, Fundatia Academica Civica, in frunte cu Ana Blandiana si Romulus Rusan, a preluat inchisoarea Sighet, care se afla intr-o stare jalnica. Proiectul realizat de Fundatia Academica Civica a fost inaintat Consiliului Europei si a inceput sa se materializeze din ’93. Astazi este un muzeu de care romanii aveau nevoie pentru a intelege Romania de azi.

Fiind nascuta in ’87 nu am avut ocazia sa traiesc comunismul si intotdeauna am incercat sa inteleg ce a insemnat aceasta experienta pentru parintii mei si pentru generatiile trecute si influenta acelei perioade asupra conceptiei de astazi asupra vietii. Nu am reusit niciodata pe deplin, fiindca simplul contact prin documentare era impersonal si insuficient de detaliat. Vizitarea acestui memorial a constituit, insa,  o experienta aproape traumatizanta. Nu cred ca pot exprima in cuvinte cu e sa treci prin fiecare celula a inchisorii si sa citesti, sa vezi si sa simti intreaga istorie a comunismului, a durerii si a cicatricilor vesnice din sufletul celor care au trait si au murit in acea perioada. Trebuie sa precizez ca la Sighet au fost inchisi foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni, printre care si Iuliu Maniu si Gh. I. Bratianu.

Veti gasi acolo o istorie extensiva a faptelor, obiecte ale celor din inchisoare, randuri scrise de oameni care au sacrificat totul pentru idealurile lor si pentru libertatea spiritului. Cronologiile dintr-o carte nu vor fi niciodata de ajuns pentru a intelege motivul pentru care nici acum societatea noastra nu este pe deplin vindecata de aceste traume. Veti vedea chipurile oamenilor inchisi acolo si le veti citi in ochi focul spiritului care nu ii sustinea in lupta pentru o lume mai buna. Am trait fiecare poveste cu incrancenare. In acel loc abia poti sa respiri si te simti mic si neinsemnat, iar toate lucrurile care ti se intampla par nimicuri pe langa povestile tragice ale oamenilor care au luptat pentru ceva mai mare decat ei. Durerile din fiecare zi devin inexistente in clipa in care incerci sa intelegi, sa vezi si nu doar sa privesti, sa asculti si nu doar sa auzi. Cel mai mult m-au impresionat ochii oamenilor din fotografii, holul nesfarsit cu chipurile celor care murise in acea inchisoare, grupul statuar din curte si poeziile scrise in inchisoare. Citind randurile scrise cu durere si din cea mai adanca iubire pentru tara, am inteles ca noi aproape am pierdut aceasta capacitate, fiindca perioada comunista aproape ne-a sters memoria, lipsindu-ne de identitatea de care avem atata nevoie. Am simtit ca ma sufoc in acea celula. Am simtit ca peretii se prabusesc deasupra mea, iar aerul nu mai e suficient. Oare noi vom fi capabili sa luptam vreodata pentru un ideal mai puternic decat orice dorinta lumeasca, searbada? Acei oameni au facut-o inaintea noastra… Am iesit aproape plangand de acolo, recunoscatoare pentru cei care s-au gandit ca avem nevoie sa stim ce s-a intamplat pentru a putea indrepta lucrurile.

E nevoie de forta ca sa dai piept cu adevarul, desi acel loc te dezbraca de orice prejudecata, de orice idee pe care ai fi avut-o inainte despre ce a insemnat comunismul. Te invata sa fii din nou roman si sa nu renunti la lupta. Este unul dintre acele locuri care schimba ceva in structura persoanei tale, asa cum mi s-a intamplat mie. Este un proces de constientizare prin care trebuie sa treaca orice roman pentru a fi cu adevarat roman. Mergeti si veti intelege de ce spun asta…

Continuarea in postul urmator…

Ne-am trezit de dimineata in Baia Mare (spre nefericirea mea…nu mai puteam de oboseala), pregatiti pentru o zi de vizitat chestii. Nu stiam inca ce chestii, dar am facut planul in timp ce am luat micul dejun. In acelasi interval eu mi-am dat seama ca am racit. Rau. De la aerul conditionat din masina, desigur. Nas infundat, care curgea ca un robinet etc. Nu continui cu descrierea, fiindca n-are rost sa strict tonul postului. :))

Cand gazdele noastre binevoitoare au inceput sa ne povesteasca despre cate avem de vizitat in Baia Mare am ramas uimita! Un oras doar un pic mai mare decat Focsaniul, cu 20000 de locuitori in plus, are vreo 6 muzee, planetariu si zoo. Am zis ca trebuie neaparat sa vedem cat mai multe, asa ca am plecat spre Muzeul de Arheologie si Istorie.

Adapostit in cladirea reconditionata in care a functionat Monetaria orasului, M

uzeul de Arheologie si Istorie e mult mai mare decat ma asteptam. Era destul de pustiu pe acolo, asa cum se intampla de obicei in muzeele din orasele mici, dar cu siguranta turistii trebuie sa mearga. Am gasit piese interesante, precum o placa funerara pusa de Stefan cel Mare (the coolest domnitor ever! 😀 ) la mormantul lui …am uitat cum il chema si n-am fotografiat explicatia. Sorry. Dar merge

ti si vedeti, e foarte frumos! Piesele me

le preferate, dupa aceasta placa desigur, au fost sabiile, o armura medievala, sigiliile Principatelor Romane si emblemele acestora, o masina de scris incredibila si cartea Marii Adunari Nationale de la Alba Iulia.

In una dintre cladirile muzeului exista si o vasta colectie de ceasuri, printre care si ceasul original din Turnul lui Stefan, care se afla in centrul vechi al orasului (Stefan rulz! 😀 ). Am gasit acolo si un velociped din sec. 19. Nu inteleg nici acum cum puteau oamenii merge pe asa ceva.

Dupa ce am terminat de vizitat muzeul, am fost la o plimbare prin centrul vechi, recent renovat si foarte frumos. Poate avem noroc si va fi la fel de frumos si centrul Focsaniului dupa renovare.

Urmatoarea oprire am facut-o la Muzeul Satului, care e asezat pe un deal, langa parc. Iar ne-am trezit ca urcam dealul in mijlocul zilei, sub un soare neiertator, dar a meritat. Case din toate zonele Maramuresului veti gasi acolo si, daca aveti noroc, si un mar cu niste mere verzi foarte gustoase. 🙂 Mi-a placut faptul ca oamenii au pus pomi fructiferi si chiar porumb si, daca n-ar fi fost pustiu, ar fi aratat ca un sat adevarat.

Cand ne-am intors, am vazut pe drum 3 domnisoare imbracate in port popular, iar eu si tati aproape ca le-am scos din taxi-ul care le astepta ca sa le facem poze. Erau de la Liceul de Arta si erau foarte simpatice, asa ca nu s-au suparat ca au intarziat putin din cauza noastra.

Dupa pranz am fost la Muzeul de Mineralogie, pe care nu trebuie sa-l ratati cu nici un chip. Nu va puteti inchipui ce comori ale naturii se ascund acolo si nu ma refer la pietre pretioase. Am fost si la Antipa si la Muzeul de Geologie din Bucuresti, dar ce am vazut in Baia Mare m-a lasat cu gura cascata. Nu am crezut niciodata ca o bucata de gips poate fi atat de spectaculoasa. Mama natura depaseste, intotdeauna, orice asteptari. Poze nu am facut, fiindca nu ar fi putut surprinde frumusetea florilor de mina, dar va puteti uita aici sa vedeti cateva minuni. Daca aveti drum pe acolo, mergeti neaparat!

Astfel am incheiat o zi frumoasa si foarte educativa! Mi-am depasit clar recordul personal si am stabilit unul nou: 4 muzee intr-o zi! 😀

LE: Imi cer scuze pentru pozele puse aiurea, dar nu mai rezist sa le aranjez. Ma scoate din minti chestia asta la WordPress. De acum le pun pe Facebook si dau link.

Sa continuam…

Am plecat cu strangere de inima de la Sighisoara, mai ales ca urmatoarele sute de kilometri nu sunau deloc imbietor, iar caldura de afara se anunta insuportabila. Traseul de a doua zi a fost: Sighisoara – Ludus – Campia Turzii – Turda – Cluj Napoca – Dej – Baia Mare.

Am fost placut impresionata de oraselul Campia-Turzii, extrem de curat, cu multe flori si foarte cochet. Nu aveam o imagine prea clara despre el, dar am ramas cu o imagine foarte placuta in minte, chiar daca am fost doar in trecere.

Am facut o oprire la Cluj, in care ne-am invartit de vreo 3 ori pe strazile din centru in cautarea unui loc de parcare, ceea ce ne-a dat destule batai de cap. Cand in sfarsit am gasit un loc de parcare langa Universitatea Babes-Bolyai, in fata Bisericii EvangheliceLuterane, am constatat ca nu aveam suficiente monede pentru automatul din parcare. Asa ca a trebuit sa strangem de pe unde am gasit sa schimbam si am reusit, intr-un final sa mergem sa vizitam cate ceva.

Mai intai am mers la biserica Sf. Mihail din centrul Clujului, al carui stil gotic ma impresioneaza de fiecare data. Am descoperit cu amuzament ca exista si o biserica a Piaristilor si le sugerez dragelor care cred ca fac “piar” (adica prepara cafele si isi expun decolteul) sa mearga acolo si sa se roage pentru inca un neuron.

Apoi am luat-o la pas, pe deal in sus, inspre Gradina Botanica, de care imi aduceam aminte din clasa a XII-a, cand am mers la Olimpiada Nationala de Limba si Literatura Romana. Ma asteptam sa vad ceva mai multe flori, insa piesa de rezistenta a gradinii botanice raman serele cu palmieri si alte plante exotice. Trebuie neaparat sa vedeti nufarul cu frunze uriase! Cred ca ar sta lejer la soare pe o frunza din aceea o pisica de greutate normala. 😀 Avea si un boboc urias si sunt tare curioasa cum arata cand e inflorit.

In rest, n-am mai apucat sa vedem mare lucru, fiindca mai avema un pic de mers si deja eram semi-obositi, dar Clujul e un oras tare frumos, de care nu m-as satura. De acolo mi-am cumparat, in clasa a XII-a, cea mai draga si pretioasa carte a mea: “The portrait of Dorian Gray”, o editie superba in engleza din anul 1908. Pe langa faptul ca e cartea mea preferata, mai are si 100 de ani. 😀 Stiu ca am plecat atunci cu jumatate de geamantan de carti si cred ca mi-as petrece zile intregi prin anticariatele din Cluj, fara sa ma plictisesc vreo secunda.

Partea de drum dintre Cluj-Napoca si Dej a fost extrem de obositoare si aglomerata. Camioane, tiruri, gropi, bucati intregi de asflat rase etc. Cunoasteti peisajul. La multi kilometri in fata ne-am intalnit si cu muncitorii care faceau de zor gropi imense in asfalt si il curatau pentru o noua asfaltare care era programata Dumnezeu-stie-cand, fiindca in urma lor nu venea nimeni.

Am ajuns, in final, si in Baia Mare si primul lucru pe care l-am observat (si care, ulterior, mi s-a confirmat) a fost amplasarea cel putin ciudata a semafoarelor. Daca ati fost pe acolo, stiti despre ce vorbesc. In rest, e un oras mai mare decat ma asteptam, cu multe sensuri giratorii si intersectii dubioase, dar curat si frumusel. Ne-au intampinat prietenii nostri de familie, am facut cunostinta cu pisicile lor (cu care m-am jucat de zor in zilele ce au urmat), iar seara am picat intr-un somn profund, dupa atata drum.

Pozele lipsesc din aceasta zi, fiindca, la plecarea din Sighisoara, am constatat cu stupoare ca aparatul nostru digital a cedat. Si nu din cauza ca l-as fi traumatizat cu ceva, ci, pur si simplu a cedat. I-or fi de-ajuns 6 ani sau poate avea nevoie de odihna si el si n-a mai vrut sa-si deschida diafragma. Acum e la doctor, fiindca nu eram pregatiti de investitia intr-o noua camera digitala, dar si cand vom fi…:D (mu ha ha!) Am facut niste poze cu telefonul, pe care, spre rusinea mea, inca nu le-am descarcat. Daca va fi vreuna demna de interes, o sa completez postul. No worries, poze din urmatoarele zile am, fiindca dragii nostri prieteni ne-au imprumutat aparatul lor. 😀