Mi-e tare dor să cânt. Nu aşa cum unii cântă la duş, nu aşa cum unii cântă în maşină, în timp ce sunt la volan. Mi-e dor să cânt pe o scenă, cu un microfon în mână, cu public şi energia incredibilă pe care o degajă. Mi-e dor de senzaţia pe care mi-o dădea tot acest ansamblu.
Povestea mea de dragoste cu muzica a început de dinainte să mă nasc. Spun asta fiindcă am moştenit un dram de talent de la mama mea, care a fost cântăreaţă de muzică populară în Ansamblul Doina Vrancei. Ai mei au observat asta, aşa că m-au ajutat să-mi urmez acestă pasiune. Aşa că la 5 ani făceam vioară, la 7 pian şi la 13 chitară. Însă nici un instrument muzical nu s-a ”lipit” de mine. Abia la 15 ani am început să iau lecţii de canto, lucru pe care am continuat să-l fac pentru aproape 2 ani. În tot acest timp am participat la diverse concursuri, festivaluri locale etc. Am abandonat însă visul unei cariere muzicale pentru o cariera mult mai palpabilă, mai durabilă şi, spun eu, ceva mai realistă.
E inutil să mai spun cât de mult îmi plăcea şi încă îmi place să cânt. Muzica îmi curge prin vene şi încă mă mai manifest câteodată pe la karaoke, însă nu e nici pe departe suficient. Poate-mi voi găsi timp să reiau lecţiile de canto, nu pentru a reveni acum la visul unei cariere muzicale, ci pentru propria mea plăcere şi relaxare.
