November 2008 - Page 2 of 3

Ce le vom povesti copiilor nostri?

Mersul cu trenul acasa mi-a dat multe subiecte de gandire. Cand eram in gara la Ramnicu Sarat, aud un copil de vreo 4-5 ani intreband-o pe mama sa:”Mami, aici e Milano?”. M-a intristat intrebarea si am inceput sa ma gandesc serios la rolul parintilor de a ne introduce in istoria locurilor prin care trecem.

De cand eram mica si pana acum, tatal meu a fost cel care mi-a povestit despre locurile pe care le-am vazut. Mai intai mi-a spus despre Focsani, zugravind orasul nostru in culori atat de frumoase, incat aproape il vedeam cu ochii mintii. Apoi, de fiecare data cand plecam la sfarsit de saptamana sau in vacante, imi spunea povesti despre fiecare oras, despre fiecare obiectiv turistic, despre fiecare biserica etc. Avea intr-adevar si avantajul ca fusese ghid turistic, insa pasiunea cu care vorbea despre toate lucrurile ce ni se infatisau privirii ma fascina si imi deschidea ochii sa vad mai bine, sa fiu mai curioasa, sa vreau sa descopar mai mult. Chiar si acum, de fiecare data cand sunt curioasa de ceva, il intreb pe tati. El are mereu raspunsuri

Ai mei s-au intrecut intotdeauna in a-mi oferi informatii de tot felul despre locuri si oameni. Auzim copilul acela in tren, nu pot sa nu ma intreb: cum oare le vor descrie lumea viitorii parinti copiilor lor? Le vor mai povesti oare despre Stefan cel Mare, despre cetati si sate in care au trait scriitori celebri, despre munti si rauri sau le vor indica cel mai aproapiat bancomat, cel mai “tare” mall, cel mai bun restaurant?

Lumea se reorienteaza si sunt din ce in ce mai putini cei care mai stiu cate ceva despre orasele si satele tarii nostre. Informatia a devenit atat de specializata, incat multi considera ca nu e de datoria lor sa stie astfel de lucruri. Vom ajunge sa cautam pe Google in loc sa ne intrebam tatii? Eu sper ca nu, pentru ca le vom rapi copiilor nostri farmecul si curiozitatea de a descoperi putin cate putin lumea.

SAU?

Randuri din tren

In timp ce ma duceam acasa, cu trenul, am observat un lucru straniu: foarte multa lume citea. Mi s-a parut ciudat in sensul bun desigur, dar pana acum lumea se preta la lecturi usurele, precum un ziar sau vreo revista de 2 bani. Mi-a facut placere sa ma bucur de linistea din tren, lipsita de conversatiile banale, in timpul carora oamenii de autodezvaluie catre straini.

De fiecare data ma linisteste mersul cu trenul (asta nu cand vreo doamna are chef de vorbit). Sunt putin comunicativa; prefer sa ma retrag in mine, sa ma uit pe geam si sa ma bucur de intinderile sterpe, care ma fac sa uit de blocuri si strazi. De fiecare data insa constat ca timpul a trecut prea repede, ca nu ma mai sincronizez cu ritmul naturii, cum se intampla atunci cand eram mai mica. Atunci stiamcand se fac corcodusele tocmai bune, cand se coc agudele, cand se fac primii struguri. Din pacate, acum singurul lucru cu care ma mai sincronizez este orasul, iar cateodata devine obositor.

Burn after reading

Burn after reading e o comedie, desi in primele minute poate o sa va para ca s-a gresit incadrarea in gen. Am ras pentru prima data la jumatatea filmului, dar n-a fost un ras ha-ha funny, ci mai degraba un ras de om surprins si amuzat in acelasi timp. Filmul trateaza subiecte de la crize de indentitate, la agentii secrete si adulter, iar personajele se inlantuie in relatii complicate si stupide.
Aglomeratia de staruri – George Clooney, Frances McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, Brad Pitt – nu e o problema, ci, din contra, inca un motiv in plus de a viziona filmul.
O comedie spumoasa, inteligenta, ce va va gadila placut neuronii.

I sing, you sing, we sing

Cand eram eu mai tanara, adica pe cand eram in clasa a X-a, am facut 2 ani de canto. Dragoste mare intre mine si muzica, materializata prin cateva concursuri pe plan local, o participare la Popstars si ceva cantari in cadrul a diverse spectacole de genul Ziua Copilului, Ziua Dascalului – chestii cuminti.
Pasiunea mea pentru muzica s-a manifestat mai intai in relatia cu instrumentele. La 5 ani incercam sa invat sa cant la vioara, care, chiar mica fiind, era aproape cat mine. N-am reusit s-o dovedesc, nu prea aveam eu rabdare. Pe la 7 si, respectiv, 8 ani m-am apucat de lectii de pian. Era frumos, imi placea, dar profesoara mea arata mai mult a barbat decat a femeie, ceea ce ma infiora. Am abandonat si pianul. Intr-a VI-a, dat fiind ca aveam un prieten de familie care canta la chitara, am zis s-o incerc si pe asta. M-am tinut vreo jumatate de an, dar lipsa degetelor lungi si a rabdarii m-a facut sa renunt.
Acum nu mai stiu sa cant la niciun instrument, dar vocea inca ma tine; sau cel putin asa cred eu. E adevarat ca nu suna ca atunci cand faceam canto, dar, daca o incalzesc nitel, e decent.
Cheful de cantat nu mi-a trecut si uite asa am iesit cu prietenele mele la karaoke o data, La Cafe Deko, insa atmosfera rece nu prea m-a incantat. Am iesit insa din nou alataseara si de data asta a fost de pomina.Cafeneaua Actorilor e un loc primitor, cu sau fara karaoke, dar dupa meci (pierdut de Steaua – nici n-are rost sa mai scriu despre asta) eram gata sa iau cu asalt microfonul. Cand mi-a venit randul nu mai stiu exact cum am cantat – stiu ce, dar nu cum -, insa nu m-a huiduit nimeni si am presupus ca nu a fost asa de rau.
Data viitoare o sa fac o treaba mai buna! A fost placut sa ma desfasor din nou. 🙂

Prison Break still has it!

Prison Break – unii spun ca a degenerat intr-o poveste telenovelista, iar altii, ca mine, asteapta cu nerabdare fiecare episod. Serialul m-a cucerit prin imprevizibilul sau, prin sarmul actorilor si prin complexitatea relatiilor create intre personaje. Chiar si la a 4-a serie, Prison Break e singurul serial care a reusit sa-mi mentina interesul de-a lungul a zeci de episoade si sa-mi ridice nivelul de andrenalina de fiecare data.
Actorii s-au maturizat, Michael s-a mai ingrasat un pic,relatiile dintre ei au evoluat, dar, dincolo de toate astea, se simte coeziunea actorilor din platou. Eu raman o mare fana si astept in fiecare saptamana sa se faca marti si sa-mi vad episodul. Ultimul episod, al 9-lea, e de departe cel mai reusit din seria asta, pana acum. Asa ca, daca aveti chef de ceva antrenant, va recomand Prison Break cu cea mai mare caldura!

Acum 13 ani…

Cu acest articol particip la concursul organizat de eMAG cu ocazia lansării în România a gamei de laptopuri HP Pavilion pe 30 octombrie 2008. Concursul este jurizat de Victor Kapra şi de reprezentanţii eMAG.

Acum 13 ani Eram mică, mică de tot. Sau poate nu chiar atât de mică, dar aveam aproape 8 ani. În perioada aceea, mai puţin ca acum, principala mea preocupare era să-mi aştept ziua de naştere (14 noiembrie). În fiecare an ai mei îmi făceau o petrecere mare, cu rude şi prieteni de familie, eveniment important pe agenda familiei.

Mami, o gospodină desăvârşită, abia aştepta să-şi etaleze talentele culinare şi să se desfăsoare în bucătărie! Urmau 3 zile de pregătiri acerbe, care culminau întotdeauna cu prepararea torturilor: unul de ciocolată şi unul cu frişcă. Balcoanele se umpleau de aperitive, care nu mai încăpeau în frigider, se împărţeau directive şi totul era organizat aproape milităreşte.

Următoarele etapă era aranjarea mesei – şi mutarea mobilei din sufragerie astfel încât să se încadreze – proces care îmi părea să dureze o infinitate, pentru că se probau feţe de masă, se lustruiau tacâmurile (adică eu lustruiam tacâmurile), se aşezau paharele, dar în final totul arăta perfect.

citeste mai departe →