Vreti sa cititi? Si ce daca!

Zilele astea am senzatia ca intreg Bucurestiul e in renovare. De fapt, nu e doar senzatia mea, e o realitate.

Peste drum de Grozavesti o multime de cladiri au fost demolate, lasand in urma lor nori de praf, munti de moloz, mizerie. La pasajul suspendat se lucreaza cu drag si spor, degajand inca o cantitate considerabila de praf si mizerie, nemaipunand la socoteala zgomotul infernal, praf care e ridicat de catre sute de masini, de fiecare data cand semaforul se face verde.

Pasajul de la Universitate e deja o poveste binecunoscuta. Dar a aparut ceva nou: pe alocuri s-a dezvelit pavajul de dedesubt si e de jale! Alunecoase si stralucitoare, placile se insira cuminti. In iernile ce vor urma dezvelirii pavajului presimt ca vor urma multe fracturi, entorse sau cel putin cazaturi zdravene. Nu stiu ce geniu necunoscut s-a gandit ca ar fi o solutie buna sa nu puna placi antiderapante, dar deja asta e o intrebare inutila.
citeste mai departe →

O zi cu belele

9:30: Ma trezesc, dau drumul la robinet si aud doar un fasait prelung. Ziua incepe minunat.Ma uit pe geam, in parcare la Carrefour niste muncitori “zelosi” se pregatesc sa gaureasca asflatul.
9:35: Deschid calculatorul, multa treaba de facut: nu merge netul. O sa fie o zi foarte lunga.
10:00: Le trimit un mesaj politicos celor de la internet, desi i-as fi injurat de toate rudele pana la al cincilea grad la cata treaba aveam de facut.
11:25: Vine 601 prea devreme…o sa ajung la facultate cu 20 de minute mai devreme.
11:40: Ajung la facultate cu gandul sa ma duc la sectia imprumut de la biblioteca sa-mi iau niste carti. Biblioteca cu usa larg deschisa. Inauntru, muncitori, praf si…per total, dezastru. Nici un afis care sa ofere vreo informatie.
12:35:Profa a intarziat deja jumatate de ora…Intr-un final vine, dar nu-si cere scuze.
16:05: Ajung acasa, deschid robinetul si…nimic. Deschid calculatorul si, minune!, merge netul! Ma uit pe geam: in parcare la Carrefour muncitorii stau pe marginea unei frumuseti de groapa si se uita. Timp de 4 ore scena se repeta, cu muncitori diferiti.
20:10: Din robinet incepe sa curga un lichid maroniu.E semn bun. Suntem salvati!

In continuarea postului de mai jos…

Aproape ca nu mai am nimic de completat…Adica, dupa 15 minute de Bucurie si poate alte cateva, cam cat a durat pauza dintre reprize, totul s-a dus pe apa sambetei. Era de asteptat ca asa ceva o sa se intample. De fiecare data cand incepem ceva bine, se termina prost. Poate pentru ca nu avem suficienta forta sa mentinem un ritm constant, poate pentru ca ne bucuram prea mult pentru prea putin, poate pentru ca ne lipseste coerenta si vointa de a fi mai buni.

Vorbesc la plural, fiindca aseara a fost prima si, probabil, ultima seara, cand chiar m-am identificat cu Steaua (de la inceputul meciului). Am reusit sa prin si imnul CL de data asta, am cantat si am aplaudat, iar stadionul fremata de entuziasm, in ciuda a ceea ce ma asteptam, avand in vedere traiectoria descendenta pe care o avusese in ultima vreme echipa. Tribunele aproape pline, oameni plini de speranta, care au trait golurile la maxim, prin izbucniri de bucurie si fericire. Dar a durat…prea putin. Am ramas in final doar cu gustul amar al unei incapacitati de a fi mai buni, de a impinge limitele mai mult.

Am citit abia in seara asta ca Lacatus a demisionat. Era de asteptat si poate ca era si timpul. Lacatus e sufletul Stelei, dar poate ca acum echipa are nevoie de mai mult decat atat. Cateodata pur si simplu nu e suficient sa vrei. Mai trebuie sa si poti.

Oricum, trebuie sa mergem mai departe, orice ar insemna asta. Champions League e pentru cei care vor si, mai ales, pentru cei care pot mai mult decat sa castige un campionat intern. Nu sunt in masura sa-mi dau cu parerea si sa spun cine ar fi mai bun pentru postul de antrenor…dar am o oarecare nostalgie pentru Protasov. Sa speram ca vom reusi sa prindem macar locul 3.

Ghencea, of, of…

Si pentru ca tot sunt la capitolul “aduceri-aminte”, trebuie sa povestesc cum a fost prima data cand am mers pe stadion. Pentru ca tot ne-am calificat in Champions League (noi, adica Steaua), iubitul meu a luat bilete la meciuri. Entuziasmul era mare: nu mai fusesem niciodata pe stadion, se anunta un meci greu cu Bayern Munchen, ce mai, abia asteptam!

Asa ca, intr-o seara ploioasa de septembrie, ne-am indreptat catre stadion, plini de speranta. Entuziasmul nu mai era atat de mare in conditiile in care afara ploua marunt si sistematic. Acoperita aproape in intregime de o pelerina de ploaie (mi se mai vedea doar fata), ma rodea curiozitatea. Din pacate, peisajul era….cel putin deprimant: ploaie, balti, noroi, aglomeratie, inghesuiala, dezordine, politisti, fluiere etc. Spiritul de turma se manifesta triumfator. Lumea se inghesuia spre porti, portile de acces se blocasera, mascatii erau intaratati si gata sa intervina. Din ce vazusem pana acolo, aproape ca-mi era frica, dar stiam ca cineva are grija de mine, asa ca teama s-a risipit.

Intr-un sfarsit apoteotic, am reusit sa intram pe stadion, dupa ce ratasem imnul si primele 5 minute din meci. Stadionul parea mai mare la TV, mai spectaculos. Realitatea nu era nici dezamagitoare, dar nici nu m-a dat pe spate. Jucatorii lui Bayern erau inalti ca brazii, orientati in teren, siguri pe ei…dar nu mai are rost sa spun asta acum pentru ca a vazut toata lumea de ce sunt in stare. Cat despre Steaua, o sustin in continuare, in ciuda “evolutiei” recente. Dupa 2 ore de stat in ploaie si o infrangere…oarecum asteptata, ne-am dus acasa resemnati.

Saptamana viitoare e meciul cu Lyon, dar nici macar nu indraznesc sa mai sper…

C-asa-i in tenis!

“Stimati tenismeni, stimate tenismene, ingaduiti-mi sa va fac o confidenta: am o noua dragoste…iubesc tenisul!” ( spunea Toma Caragiu )

Aseara m-a dus iubitul meu la tenis. Trebuie sa spun inca de la inceput ca tenisul mi se parea unul dintre cele mai plictisitoare sporturi, dupa pescuit. Nu intelegeam cum de oamnii aia au rabdare sa stea atata timp sa se uite dupa o minge care trece dintr-o parte intr-alta a fileului. Si nu intelegeam cum de jucatorii sunt atat de obositi, din moment ce tenisul nu parea a presupune prea mult efort fizic. Dar cum am crezut mereu ca nu poti intelege un lucru pana nu-l incerci, am zis ca trebuie sa-i dau si tenisului o sansa! “Fiecare sport are farmecul sau”, i-am zis, “si trebuie ca cineva sa-mi explice sportul asta, ca sa-l inteleg.” Citeste mai mult…

Un colt de toamna

Si pentru ca a venit si toamna, m-am gandit ca ar fi bine sa invelesc blogul cu o poza. Nu e facuta de mine, ci meritele ii revin Adinei Tudor, o buna prietena de-a mea si una dintre colegele mele de facultate. Cadrul e surprins in Gradina Botanica, la care sper sa ajung si eu in weekend si sa vin si eu cu ceva poze, daca vremea continua sa fie la fel de frumoasa.

Am rugat-o pe Adina sa-mi permita sa postez pe blog fotografia ei, pentru ca m-am indragostit de ea imediat de cum am vazut-o! Tocmai de aceea o si incurajez sa porneasca un photoblog, pentru ca stiu ca are multe de aratat!