Cars passing across at blinding speeds…Lights across my face, 
painting a strange and sad picture. I stand in the middle of traffic. I cannot move. I cannot speak. Everything around me revolves so fast that I can barely catch on to a glimpse of sense. There’s no one to save me now. I get carried away by the deafening shriek of rabid time. They forgot to tell me how to step ahead. This is the start line. This is the finish line. It all comes down to this. And it’s just like in a dream, when you can’t speak, where it’s impossible to move. Impossible to move on. Stuck in this… I don’t know what. So what now? Where does the line take me? Where are all the answers? Where is the place where I belong? Seems to me that I don’t fit in this picture anymore. The colors have faded. The edges are ripped off. Someone’s face has vanished and now there’s no sense in this. It’s funny how I never felt the cold all winter long and now I’m cold all the time. No one has the time to try to figure out what could make the picture smile again. There was sun in the background, there were dreams, there was hope and smiles. I can’t let go of the picture. I keep staring at it endlessly. And the worst is that…I don’t want to take another one…
Divertisment de weekend
Incepand de vineri seara, am avut parte de niste portii zdravene de ras. Girls’ night out in Maxx, unde, pe una dintre boxele destinate celor care vor sa-si etaleze talentul la dans (Cu conditia sa aiba!) un tip dansa cu atata patima (si cand spun dansa, ma refer la un exces de zel si scheme hilare) incat credeam ca o sa lesine in orice clipa! Spectacolul era formidabil! Dar nici pe departe de la fel de interesant precum un grup de cocalari care “se trageau in poza”. Cu tehnica si minutiozitate isi pasau unul catre celalalt ochelarii de soare de jmekeri si luau pozitii de hausari. In restul timpului salivau cu ochii la animatoarele proaspat scoase din rotisorul numit solar si unse cu ulei, sa nu se arda dom’le! Din nou, distractie pe masura.
Sambata, trecand pe bulevardul Unirii, un tip in vitrina unui magazin dezbraca un manechin, tot de sex masculin. Ceva trebuie sa-i fi atras atentia, pentru ca tocmai ce dadea jos pantalonii manechinului cand a arborat o privire confuza, demna de tot rasul. :)) Imi pare rau ca n-am apucat sa imortalizez momentul.
Duminica m-am delectat (cu amaraciune, trebuie sa recunosc) cu coada imensa de oameni ce asteptau, in fata unui sediu PNG, pomana electorala constand dintr-o galeata inscpritionata si…cam atat. Nu mai spun de “tinerii promitatori” care promovau respectabilul partid. Viitorul suna prost…
Duminica dupa-amiaza am facut o vizita la Muzeul National de Arta Contemporana si am constatat cu dezamagire ca spatiul din jurul Casei Poporului (in afara de partea din fata) e un fel de camp plin de buruieni si gunoaiele de pe alei stau bine mersi presarate prin gropile din pavaj. Atmosfera era dezolanta. Noroc cu muzeul, ca reuseste sa anime zona. Mi-a placut amenajarea spatiului si chiar merita vizitat. Terasa de la etajul 4 face toti banii!:) Insa s-ar putea face mai mult si sper sa se faca. Mi-am facut si pile la intrare…Enotii stiu de ce! 😉
All in all, a fost un weekend animat. 🙂
Lenny si Florin
Revin intr-o nota mai vesela. Se cam innorase atmosfera si era nevoie de o revigorare! Iata ca minunate sunt strazile Bucurestiului si multe minuni se infatiseaza privirii noastre. Mai sus avem un exemplu de multiculturalism (termen extrem de iubit de expertii in comunicare), de alaturare a doua experiente muzicale extrreeeem de diferite. In tentativa mea sincera de a ma elibera de sub influenta constrangatoare a prejudecatilor culturale, incerc sa nu fac discriminari. Pana la un punct, ceva e comun: culoarea pielii. No discrimination here! Insa, desi parte din aceeasi specie, exemplul din stanga prezinta evolutia speciei, pe cand, in partea dreapta avem exemplificarea involutiei umanitatii, acest “Spectacol extraordinar” al prostului gust si al lipsei de educatie. Ma intreb totusi: ce cauta Paula Seling pe afis?!?! Ma intreb la ce concluzie s-ar ajunge daca s-ar compara numarul de spectatori al celor doua concerte…. Pana atunci, ma delectez cu o portie de muzica delicioasa!
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=zLDIcIrZO8Y&hl=en]
Ratacire…
Duc o existenta plina de ups and downs. Oscilez intre fericire deplina si tristete inconsolabila, iar cel mai rau e ca fara emotii intense cred viata e de o monotonie cumplita. Ma regasesc de fiecare data intorcandu-ma intr-o padure intunecoasa, insa spunandu-mi alte lucruri.
Cat imi place sa respir aerul pur al culmilor atunci cand sunt fericita (cui nu?) si imi inalt privirea, pierzandu-ma in visele ce plutesc linistite printre norii pufosi! Linistea din mine se revarsa prin privirea ce straluceste, iar pasii ma duc de unii singuri acolo unde trebuie sa ajung, pentru ca stiu ca lucrurile sunt asa cum trebuie. Si uite asa, uit sa ma uit pe unde calc si ma impiedic… Atunci, brusc, imi dau seama ca imi traiam prea intens fericirea si refuz sa ma ridic. Urme noi se adauga urmelor de cazaturile trecute. Vanataile mai vechi dau din cap nemultumite. N-am invatat nici acum cum trebuie sa cad. Zgarieturi superficiale sau mai adanci traseaza chipuri cu nume de dezamagiri. Si atunci simt nevoia sa ma spal de amintiri, insa pana acum nu s-a inventat un purificator de viata. Si uite asa, in loc sa o iau de la capat cu forte noi, ma incapatanez sa intru tot mai adanc in padure si sa vad cat de intunecoasa poate fi. Norii cu care ma jucam par din ce in ce mai departe, se fac mici si, pana la urma, uit de ei. Carari nestiute ma duc unde vor ele, incercand sa descopar cum sa ajung inapoi la drumul cel mare si luminos. Copacii ma apasa cu crengile lor si ma simt coplesita de ganduri. Da…imi dau seama ca m-am ratacit si nu mai stiu cum sa ajung de unde am plecat sau macar spre un alt loc. Din toate partile ma pandesc pericole stiute si nestiute, iar in mine se zbate nelinistea. Respir des si inegal, obosita de atata mers. Si atunci mi se face dor de oameni cu privirea calda si maini mari si puternice. Ei ar sti sa-mi arate calea catre un alt drum, dar acum…nu sunt aici.
Sometimes I can’t find the reason for anything. And I need that reason, I need for things to make sense. I thought that there may be a plan, but there’s isn’t. I thought that maybe every happening was part of something rational, but it’s not. It’s nothing but a tangled web of thoughts, running astray into the nothingness.
Detest sa fac lucrurile din inertie sau pentru ca “asa trebuie”. Nu suport sa ma conformez faptului de a trai pur si simplu. Nici nu stiu cum se face. Intotdeauna am incercat sa dau sens lucrurilor si recunosc ca-mi fuge pamantul de sub picioare cand se intampla ceva independent de vointa mea, care imi arata ca nu pot controla lucrurile. Da, nu e altceva decat teama omului de necunoscut, de incontrolabil. Ma intreb doar cum unii pot trece peste tragedii, peste lucruri cu adevarat grave si dureroase. La fel insa ma intreb si cum se pot indeparta unii atat de repede de oameni cu care au impartit atat de multe. As vrea sa invat de la ambele categorii si poate sa-mi gasesc si eu drumul, pentru ca acum inca ratacesc…
Un sarut de primavara
Lucrurile incep sa se miste: diminetile incep sa fie caldute, soarele nu mai e stingherit de nori, pasarelele se aud pe la geam in loc de claxoanele masinilor, iar eu incep sa zambesc din nou. E de parca as invata din nou sa iubesc primavara, dar si pe mine. Ma redescopar altfel, desi inca am momente cand norii se astern peste nou descoperitul meu entuziasm. Ma simt cuminte… Imi sunt tare dragi copacii cu frunze noi si proaspete, care se alinta cand bate vantul, ma linisteste aerul curat dupa o ploaie cu picuri aurii si am chef sa cutreier strazile, sa descopar terase ascunse printre casute cochete unde sa-mi petrec seri linistite cu prietenii. Sunt totusi norocoasa…pacat ca abia acum incep sa-mi dau seama de asta.
Din birou se aude cantec vesel de pasarele, e liniste, se simte adierea de afara, iar soarele ma face sa-mi iau calculatorul si sa ies sa lucrez afara. Sa-mi pun biroul pe iarba si sa sa-mi cada frunze pe tastatura.
Si mai am chef de buze fragede, de saruturi lungi si jucause, ca pe vremea liceului. Lumea nu mai intelege cat de important este sarutul. Ne pupam repede si scurt, iar sarutul a devenit un automatism. Si e mare pacat. Tin foarte mult la “arta de a saruta”, de a-ti manifesta tandretea printr-o imbratisare calda a buzelor. Un sarut nu trebuie grabit: el este acolo pentru a fi savurat, pentru a surprima restul realitatii, pentru a apropia. Pentru latini, sarutul era un simbol al actului sexual si de aceea era privit pe de o parte ca ceva foarte intim, iar pe de alta parte ca ceva frivol. Insa frivol putea fi doar daca nu era facut asa cum trebuie. Si da, de atunci si pana astazi nu s-a schimbat foarte mult. Sarutul frivol e cel care e lipsit de sentiment, lipsit de implicare, manifestare searbada a instinctelor carnale. Insa un sarut adevarat este un o alaturare a doua suflete, a doua fiinte care se descopera.
Un sarut trebuie sa inceapa ca o mangaiere, asa cum zilele de primavara incep cu adieri calde. Un sarut trebuie sa vina incet, aproape pe nepregatite, asa cum primavara se furiseaza pe strazi in plin aprilie. Un sarut trebuie sa te faca sa nu mai poti gandi sau sa tremuri, asa cum amiezile jucause de primavara ne fac sa visam. Un sarut n-ar trebui sa fie banal, ci memorabil. Unui sarut trebuie sa i te abandonezi, sa te lasi cuprinsa de caldura lui. Un sarut trebuie sa fie tandru si ispititor, sa te seduca, sa te amageasca, sa te faca sa-l vrei mai mult.
Ufff…da…mi-e tare dor de un sarut plin de viata, care sa ma faca sa ma topesc pe dinauntru. Mi-e dor de buze fragede si calde, care sa fie doar ale mele, chiar daca doar pentru cateva clipe.
Si totul pornise de la o zi cu soare.
..;))
Nu vreau sa mai visez!
Nu, nu e vorba de faptul ca mi-am pierdut speranta sau ceva asemanator, ci doar faptul ca m-am saturat sa visez noaptea. Vreau nopti linistite si somn normal. Cel mai rau e ca visez aproape in fiecare noapte, tin minte fiecare detaliu – iar visele mele nu sunt nici pe departe cele mai frumoase – si ma trezesc dimineata extrem de obosita. In visele mele se amesteca tot felul oameni pe care ii cunosc, rude si prieteni, locuri bizare si intamplari din cele mai ciudate. Chiar cand adorm linistita, incep sa ma invadeze lumi necunoscute, pe care nu le vreau. Am incercat o perioada sa le gasesc un sens, o oarecare logica, insa fara succes. Aceleasi intamplari bizare se nasc din inconstientul meu, trezindu-mi temeri pe care nu stiam ca le am, intrebandu-ma daca nu cumva exista vreo vaga legatura cu realitatea. Cartile de vise nu ajuta, caci ele se bazeaza pe o semiotica generala, iar subiectivitatea profunda a fiecarui vis ramane subiect de analiza al psihologiei. Insa ce te faci cand nu ai langa tine, in fiecare dimineata, un psiholog gata sa te asculte si sa te linisteasca? Eu stiu ce fac: ma chinui toata ziua sa-mi dau seama ce cauze ar fi putut avea acel vis, ce ar putea insemna si ma regasesc, de fiecare data, luand totul prea in serios. Dar totul pare atat de real si pertinent. Exceptand decorurile ciudate si scenariile si mai bizare, oamenii si sentimentele pe care le am cand visez imi par la fel de intense si veridice precum cele pe care le am cand sunt treaza. Ufff…Am obosit. Asta se intampla de ani buni. Si acum imi aduc aminte de unele vise ce m-au marcat. Si mai e momentul cand, printr-o stranie intorsatura a sortii, se intampla ceva in viata reala ce semana mult cu ceva din vis. Atunci confuzia e deplina, iar sirul intrebarilor – fara sfarsit.
Exista insa o exceptie: cand il visez pe El. Visele acelea sunt calde si linistitoare si ma fac sa zambesc in somn. Atunci ma trezesc fericita ca mi-a fost alaturi, chiar daca nu fizic.
Intotdeauna am avut o “aplecare spre interior”, spre mistic, o inclinatie si o dorinta nestavilita de a afla ce se ascunde dincolo de lucrurile aparent disparate din viata mea. Am ferma convingere ca totul se intampla pentru un motiv si tot ceea ce mi se intampla are legatura. Insa acum trec spre un alt nivel: acela de a-mi dori sa-mi controlez cumva gandurile, pentru oarecum hedonistul motiv de a reusi sa ma odihnesc.
Asta e inca una din diminetile in care ma bantuie fantoma unui vis urat. Un vis ce m-a tulburat si dupa care nu reusesc sa-mi revin.
If anyone out there knows how to make stop dreaming, please lend a helping hand to a poor, tormented girl that needs her beauty sleep!
Intre timp, cred ca o sa ma las de dormit.
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=mPG61YhkneM&hl=en]