Lipsa de timp și mărunțișurile sufocante

Mi s-a întâmplat, nu o dată, să ajung la un prag de oboseală și surmenare psihică vecină cu epuizarea. De fiecare dată am repetat același tipar și de fiecare dată mă întrebam cum de am ajuns acolo. Mă simțeam mereu în criză de timp, presată din toate părțile, aveam liste nesfârșite de task-uri și de obiective pe care voiam să le îndeplinesc, chiar și atunci când nu-mi cerea nimeni asta. I was overdoing it.

Ei bine, după ultimul episod din această serie, am decis să pun piciorul în prag, să găsesc rădăcina răului și s-o stârpesc fără milă. Știam însă, că nu va fi ușor…

O sarcină care cere mult timp nu e neapărat importantă

De multe ori, din prea mult zel, din dorința de a face lucrurile repede și bine și din nevoia de a mulțumi pe toată lumea (sau pe cât mai multă lume), am ajuns să uit că nu toate lucrurile de pe lista de to do erau importante.

Deși mereu am fost organizată, iar asta m-a ajutat să fiu destul de eficientă, câteodată nu reușesc să prioritizez lucrurile atât de bine pe cât mi-aș dori. E un lucru pe care l-am acceptat cu oarecare dificultate, însă primul pas este recunoașterea problemei.

Citind cu atenție cartea lui Tim Ferris, The 4 hour work week, am început să casc ochii tot mai larg și să văd că marea de lucruri urgente de rezolvat în care mă afundasem nu era chiar atât de adâncă și nici nu stătea să mă înghită.

Mai mult nu înseamnă mai bine

Iată o altă problemă cu care m-am confruntat mai mereu în ultimii ani. Deși țin foarte mult la calitatea lucrurilor pe care le fac, deseori am impulsul acut de a rezolva cât mai multe, ca să le tai de pe listă, să am un oarecare sentiment de finalitate. Desigur, așa cum știm cu toții, lista zilnică de sarcini este inepuizabilă, lucru care generează, uneori, frustrare.

Un alt impuls cu care mă lupt să-l mărginesc și să-l estompez este acela de a mă implica într-o mulțime de proiecte, de a-mi umple fiecare clipă din fiecare zi. Fac asta nu dintr-o înclinare masochistă, ci fiindcă fiecare dintre responsabilitățile pe care mi le asum mă îmbogățește cu noi cunoștințe și experiențe. Însă și acest lucru poate deveni copleșitor și obositor, iar timpul de respiro de care avem nevoie cu toții nu trebuie eliminat, fiindcă el conduce, invariabil, la dezechilibru.

Ce am învățat de la Tim și trebuie să știți și voi

Din cartea lui Tim Ferris am desprins o mulțime de sfaturi utile. Desigur, utilitatea lor este dovedită doar prin practică. Dezvățarea de obiceiuri vechi și nocive (supraglomerarea, stresul provocat chiar de noi înșine etc.) este un proces chiar mai dificil decât a învăța ceva nou. Nu e însă, imposibil. Când ajungi la o limită fizică, iar nu doar psihică, a oboselii și a sentimentului că pur și simplu nu mai poți, e clar că e nevoie de o schimbare radicală a stilului de viață, de abordare a lucrurilor.

Ei bine, nu vă recomand doar să citiți cartea lui Tim, ci și să vă luați notițe (eu fac așa cu orice carte, obicei moștenit din școala generală), să le printați și să le lipiți de frigider. Printre cele mai importante lucruri pe care ar trebui să le recunoaștem față de noi înșine, dacă vrem să ne fie mai bine, se află:

  • Să faci ceva lipsit de importanță bine nu îl face important.
  • Eficacitatea înseamnă să faci lucruri care te aduc mai aproape de obiectivele tale.
  • 80% din rezultate provin din 20% din efortul și timpul total
  • Să fii ocupat e o formă de a lenevi – a gândi leneș și a acționa la întâmplare.
  • Să fii supraaglomerat înseamnă adesea să fii la fel de neproductiv ca și cum n-ai face nimic și e mult mai neplăcut.
  • Să fii selectiv – să faci mai puțin – este calea de a fi productiv. Concentrează-te pe lucrurile importante și ignoră restul.
  • Lipsa timpului înseamnă, de fapt, lipsa priorităților.
  • Dedicarea este adesea muncă fără sens camuflată.
  • Niciodată n-ar trebui să existe mai mult de 2 lucruri cruciale pe lista ta zilnică.
  • Să începi un lucru nu justifică automat că trebuie să-l și termini.
  • Învață să recunoști și să te lupți cu impulsul tău de întrerupere.
  • Învață să spui nu. (Aici am, încă, mari probleme.)

Gândește simplu.

Cred că aceasta este una dintre cele mai mari provocări pe care le în față. Am avut mereu o pasiune pentru lucrurile complicate, pentru căile încurcate de rezolvare a problemelor, însă acum nu mai e deloc la fel de distractiv cum era când aveam mintea odihnită și puține responsabilități.

Gândirea simplă e o gândire eficientă. Ea te ajută să-ți păstrezi calmul și să-ți păstrezi energie pentru lucrurile importante. Nu e ușor însă să alungi zmogotul din viața și din mintea ta ca să ajungi la această simplitate.

Eu sper ca, urmând pașii și sfaturile altora, care au trecut deja prin asta, să ajung la acel punct în care pot vedea totul în termeni simpli, fără excese de overthinking și tăiere a firului în 4.

Din sfaturile date de Tim Ferris, ție care și se potrivește cel mai bine?

Se mai face muzică bună în România?

Azi am o întrebare legitimă pentru voi și pentru fiecare dintre noi, fiindcă toți ascultăm muzică: se mai face muzică bună în România?

Ca și mine, știu sigur că mai există o mulțime de oameni nemulțumiți de muzica (deși impropriu spus muzică) ce se produce în România, pe bandă rulantă, reciclată, regurgitată și în general foarte, foarte proastă. Puțini artiști au mai rămas dintre cei capabili să te facă să rezonezi la o piesă, să te facă să o fredonezi cu plăcere și să simți cum ți se lipește de suflet.

Iată două dintre puținele piese recente românești pe care eu chiar le consider de calitate:

 

Da, am o slăbiciune pentru vocea și stilul lui Laurențiu de când era în 3SE. Am fost o fană înfocată a trupei și nu mi-e deloc rușine să recunosc asta.

Dintre cei pe care îi mai ascult încă bucuroasă sunt Smiley, Guess Who și… cam atât.

Sunt în căutare de muzică românească de substanță, autentică, fermecătoare. Nici măcar nu vreau să mă apropii de motivele pentru care ”industria” muzicală din România a ajuns aici și am în plan un articol care să lămurească odată și pentru totdeauna ce înseamnă cu adevărat muzica dance și muzica electronică, în raport cu zbânțuielile fără sens made în România.

Așa că vă întreb pe voi, fiindcă eu n-am reușit să răspund acestor întrebări de una singură:
Unde s-au dus artiștii?
Unde-s piesele ale căror versuri să le fredonez peste ani?

Cum facem ca munca noastră să conteze?

“Contribui cu ceva folositor la această lume sau doar plimbi hârtii de colo-colo, bați la tastatură și vii acasă să duci o viață înecată în beții de weekend?”
Tim Ferris, The 4 hour work week

3 momente de conștientizare

Oricât de mult ne-ar plăcea ceea ce facem, fiecare dintre noi are momente în carieră în care se întreabă ce folos real aduce munca lui în lume. Momentul despre care vorbesc intervine fie când ne-am împins atât de mult limitele, încât am ajuns la epuizare, fie când scopul pentru care munceam nu mai e la fel de clar ca înainte.

Am trecut prin ambele situații și am identificat chiar o a treia: clipa în care ești fericit pe deplin, departe de muncă și de griji, moment în care realizezi ca grijile mici, inbox-ul înțesat de email-uri, deadline-urile și alte asemenea sunt complet neînsemnate pentru the big picture. E ceea ce Chris Brogan a numit momentul ”Until”.

Desigur, the big picture e alcătuită tot din piese mici, care se îmbină într-un puzzle. Întrebarea care intervine aici e: cât de importantă e bucata de puzzle la care lucrezi tu?

Valoarea reală a muncii noastre

Cred că nu sunt singura care s-a întrebat, măcar o dată, ce rost au toată hărmălaia din social media, toate eforturile de promovare, tot conținutul generat etc. Prinși în vâltoarea joburilor noastre de comunicatori, câteodată ne e greu să vedem substanța lucrurilor. Cuantificarea rezultatelor muncii noastre e dificil de făcut și în fața clienților, dar câteodată e greu de realizat și în fața noastră.

Printre cele mai importante și nobile scopuri ale relațiilor publice sunt:

  • să schimbe mentalități
  • să dea o voce grupurilor
  • să ajute la îmbunătățirea relațiilor dintre companii și publicuri
  • să faciliteze implicarea companiilor în comunitățile în care activează, pentru a crește calitatea vieții în cadrul acestora etc.

Desigur, scopurile enumerate sună foarte pompos și corporatist, dar există intenții bune la baza lor. Însă pentru a schimba o mentalitate e nevoie de 50 de ani, iar mulți dintre noi nu vor apuca să vadă aceste schimbări materializându-se.

Așasadar, cum putem să găsim rezultate palpabile, cât mai aproape în timp de munca noastră, care să facă dovada valorii acesteia?

De unde culegem fructele muncii?

În afară de salariu, cei mai mulți dintre noi apreciază sentimentul împlinirii atunci când faci un lucru de calitate, când simți că schimbi ceva în lume, chiar și la nivel micro. Cum putem însă apropia în timp momentul în care depunem efortul și momentul schimbării și al rezultatului muncii noastre? Asta e mai dificil.

Eu am văzut că următoarele acțiuni au funcționat pentru mine:

  • implicarea într-un proiect pe bază de voluntariat
  • oferirea oricărui fel de sfat sau opinie, bazate pe experiență sau expertiză
  • îndrumarea către resurse de învățare
  • crearea propriului proiect.

Voi cum credeți că putem face astfel încât munca noastră să conteze cu adevărat și să putem vedea rezultate concrete?

Un moment de liniște


Pentru fanii filmului Casablanca (pe care l-am vazut de 2 ori deja), dar și pentru cei care iubesc muzica anilor ’50, un moment de liniște și de muzică bună.

Moonlight and love songs
Never out of date.

Adevărul din produsele cosmetice

Săptămâna trecută am primit un demachiant și o cremă anticelulitică de la Deuteria Cosmetics, o linie de produse care conțin apă echilibrată în deuteriu. Fiindcă nu știam exact ce este respectivul ingredient, am scris pe Twitter să întreb.

A urmat apoi un lung schimb de replici cu Doru, pe Twitter, în care el susținea, în mare, că femeile ar cumpăra aproape orice dacă sună cum că ar avea un ingredient exotic, iar eu susțineam cu tărie că suntem pe deplin conștiente că produsele cosmetice sunt, câteodată, 70% marketing.

Fiindcă subiectul mi se pare demn de dezbătut, aș vrea să vă întreb:

– voi în funcție de ce criterii alegeți cosmeticele pe care le folosiți?
– cât contează promovarea unui produs cosmetic în decizia de achiziție?
– cât de mult credeți în ingredientele miraculoase din creme și alte cosmetice?

Cum să nu faci o campanie cu bloggeri

Disclaimer: Acest articol nu este scris din postura unui om cu zeci de ani de experiență în domeniul comunicării. Acest articol a fost construit în urma unei evaluări a campaniilor la care am lucrat în ultimii 2 ani, a campaniilor desfășurate în blogosferă, a muncii mele, atât ca om de comunicare online, cât și ca blogger.
Aceasta este o poveste reală, care sper să nu vi se întâmple și vouă.

De-a lungul celor aproape 4 ani de când am blogul, am trecut prin toate etapele unui blogger începător: am avut blog pe WordPress, apoi mi-am luat domeniu și am încercat să mă țin cât mai bine de scris, fiindcă m-a ajutat să învăț multe, să intru într-o comunitate de oameni interesanți etc.

Ușor-ușor, au început să vină și campaniile, unele mai mici, altele mai mari, iar pe măsură ce eu însămi lucram la realizarea unor campanii, am început să văd mai bine ambele părți ale monedei.

”Campania” de promovare a Satului Prunilor – dezamăgirea profesională

În luna aprilie a acestui an am fost contactata de către Alina Teodorescu, de la Kondiment, pentru a face parte dintr-o campanie pentru promovarea unui complex turistic numit Satul Prunilor. Am primit un brief scurt, dar incomplet, însă, după un schimb de email-uri, am crezut că am înțeles toate detaliile. Nu a fost însă așa.

Din brief am înțeles că acel concurs pe care îl lansasem pentru cititorii mei avea să-i premieze cu un weekend la munte pentru ei, însă mi s-a spus apoi că, de fapt, e un weekend pentru mine și doi cititori, în care să socializăm și să ne cunoaștem mai bine. Desigur, n-am fost doar eu implicată în campanie, ci și Chinezu, Adrian, Piticu și Marie Jeane.

Inutil să spun ce dezamăgiți au fost câștigătorii concursului când au aflat că weekendul nu era exclusiv pentru ei, să meargă alături de cine vor, eu fiind pusă într-o postură extrem de incomodă, fiindcă nici mie nu-mi fuseseră comunicate condițiie de la început. M-am simțit ca o mincinoasă în fața lor și nu vreau să mai fiu niciodată în postura aceata.

După concurs, urma să mergem toți (bloggeri+cititori) într-un weekend în Satul Prunilor, însă eu nu am putut ajunge, fiindcă eram plecată din țara, la IMS, în Ibiza. Am încercat să trimit pe cineva în locul meu, însă acea persoană nu a putut ajunge și, în final, din câte știu, au mai ajuns doar foarte puțini dintre cei care trebuiau inițial să meargă.

La pomul lăudat să nu te duci cu sacul – dezamăgirea personală

Weekendul ce tocmai s-a încheiat mi-am dorit foarte mult să le ofer alor mei un weekend relaxant, departe de casă, în care să ne vedem și să stăm liniștiți de vorbă, după ce nu ne mai văzusem timp de 2 luni. După un lung schimb de mailuri și telefoane pentru a face o rezervare (care era barter pentru articolul scris), am reușit. ”Directorul de marketing” de la Satul Prunilor nu-și mai aducea aminte însă nici de campanie, nici de mine că aș fi făcut parte din ea.

În poze, complexul arată divin, însă fotografii știu cum să facă astfel încât să surprindă doar acele unghiuri potrivite. Și veți vedea de ce spun asta.

După un drum anost de la Sinaia până la destinație (cu trecere prin niște sate de tuciurii care-ți aduce aminte de ce ai pleca din România chiar a doua zi), am ajuns la un drum pietruit care ne-a pus dificultăți reale în a-l urca, deși tatăl meu e șofer cu zeci de ani de experiență. ”S-a stricat drumul de la construcții”, a motivat recepționera.

Am întrebat unde puteam mânca în jur și aceeași domnișoară ne-a replicat: ”Păi puteți să mergeți în sat, la Pietroșita, sau la 10 km, în Fieni. Restaurantul acum se construiește.” Nefiind deloc familiară cu zona, nu știam deloc de dinainte ce ne așteaptă, nu primisem nicio informare despre faptul că ești oarecum în mijlocul a nicăieri și nu ai opțiuni de restaurante decât în Sinaia, la 30 km distanță. De supermarketuri nu mai spun, fiindcă situația era aceeași. Da, vilele au bucătărie utilată, dar poate nu toată lumea vine cu chef de gătit într-un weekend de relaxare.

Priveliștea nu se compară nici cât negru sub unghie cu frumusețile văzute la Moeciu, iar amplasarea complexului nu oferă posibilități de drumeție pe munte, obiective turistice apropiate sau orice altă opțiune decât să stai în vilă și să dormi. Asta dacă nu cumva vrei să te bronzezi cu praf de la locul în care se contruiește restaurantul.

Eram gata chiar să scriu despre Satul Prunilor din nou, în cazul în care locul chiar ar fi meritat, însă nu e deloc așa. Am plecat de acolo cu un gust amar și am ales să-mi petrec ce mi-a mai rămas din weekend la Sinaia. Astfel am rămas cu un articol de promovare scris pe gratis (lucru pe care l-aș fi făcut cu drag, dacă ar fi fost ceva aproape de sufletul meu), cu sute de kilometri parcurși degeaba și cu un weekend irosit, pe care aș fi putut să-l petrec complet altfel, alături de părinții mei.

Cel mai tare mă mâhnește însă cum oricine crede că știe să facă turism în România, dar Corina cred că are exemple negative destule din această zonă.

Comunicare defectuoasă = campanie eșuată

Când te pregătești să contactezi bloggerii pentru o campanie, n-ar fi rău ca, în brief-ul tău și în comunicarea ta din timpul campaniei, să incluzi câteva informații fundamentale, cum ar fi:

– scopul campaniei
– direcțiile de comunicare (ce vrea clientul să obțină din campanie)
– câteva informații despre client (aici mi-am făcut singură research-ul, pe care l-aș fi făcut oricum, însă e o noțiune elementară, pe care, ca om de comunicare, ar trebui să o cunoști)
– dacă faci un concurs, specifică în mod clar condițiile de participare și premiile
– durata campaniei
– eventual ce indicatori de performanță urmărești
– nu uita de follow-up (a trebuit eu să întreb de câteva ori dacă emailurile mele, conținând datele câștigătorilor, au ajuns la destinație, fiindcă nu am primit răspuns)
– cere bloggerului feedback după finalul campaniei, pentru a-ți îmbunătăți abordările
– exprimă-te corect din punct de vedere gramatical (ex: Chiar imi pare rau ca nu poti venii…).

Lipsa acestor lucruri din brief-ul dat de agenție a făcut ca întreaga campanie să mi se pară neprofesionistă și să aibă ca rezultat acest articol (articol la care a contribuit și clientul, care vrea să promoveze un loc căruia îi lipsesc meritele cu care se laudă).

Bloggerii mici și campaniile

Eu încă mă consider o bloggeriță mică, care încearcă să crească, atât calitativ, cât și cantitativ, blogul pe care scrie. Însă faptul că nu am traficul A-listerilor sau influența lor, nu înseamnă că nu trebuie să am o relație la un nivel profesional la fel de ridicat ca aceștia.

Impresia mea după campania de promovare a Satului Prunilor este că nu s-a obținut niciun rezultat concret, ci doar câteva rezultate în Google, care nici măcar nu sunt recomandări sau recenzii turistice. Iar acest lucru s-a întâmplat din cauza comunicării defectuoase dintre agenție și bloggeri.

Să nu uităm că e nevoie de educație în continuare în zona aceasta și că bloggerii tineri trebuie susținuți în campanii, pentru că ei vor fi, într-un viitor mai apropiat sau îndepărtat, influencer-ii și liderii de opinie ai mediului online din .ro.

Cred cu tărie că toți trebuie să învățăm, atât ca bloggeri, cât și ca oameni de comunicare, pentru a depăși un prag de mediocritate în care ne blocăm uneori. Eu una am învățat multe în urma acestei campanii și data viitoare voi ști mai bine ce informații să cer și cum să fac astfel încât rezultatele finale să fie cele dorite de ambele părți.

Voi ați trecut prin situații similare?

Oare ceilalți participanți la campanie, bloggeri și cititori, ce părere au avut despre ea?