Andra Zaharia

Tu.

Sa dorm cu tine e calea cea mai scurta catre paradis, catre Noi…Versurile viselor tale mi se scurg pe lobul urechii si se intind moi langa noi. Vise de soare naiv si luna indragostita, vise de caldura si bolnave de iubire. Cateodata nu inteleg cum, fara iti misti buzele, imi tulburi apele linistite ale sufletului si starnesti unde verzui de fericire… Perna mea zambeste privind cum nu-mi lasi capul s-o atinga fara mana ta sub el. Ma sfarsesc in bratele tale, acolo unde firele incurcate ale gandurilor mele de descurca, acolo unde caldura ta imi topeste grijile… Nu pot sa ma desfac din bratele tale dimineata, cand imi saruti pleoapele, iar eu deschid ochii si te privesc de parca ar fi prima oara… Da, sunt o pupacioasa si, da, sunt dependenta de punctele de suspensie, dar pe tine nu te deranjeaza, nu-i asa?

Zambetele tale cad peste pielea mea adormita si se insira inocente unul cate unul. Prind in palma rasaritul pe care il vad doar ochii nostri si ti-l arat. Inca o dimineata langa tine, inca un vis pe care nu mi l-ai promis, dar mi l-ai indeplinit.

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=WE-dyb-lX1s&hl=en]

To love until the end…

To be born, to live, to laugh.

To fall in love, to devote yourself, to be born again.

To get married, to have children, to build an entire world around them.

To spend some time together…about 55 years. To build a home. To raise children, to raise grandchildren. To see them smile and live through them.

To grow old, to to get ill, to feel tired. To yearn for attention.

To lose the one you have spent your life with. To wake up one day next to his shadow and see your world falling apart.

To remember, to cherish, to suffer, to cry.

To forgive, to lose hope, to have your heart torn in two. To be alone.

To never see him again.

This was the story of my grandparents…What have I learnt from it?

This: to live by the second, to love by the instant, to give everything for a smile, to make love like it’s for the last time, to kiss until you’re breathless, to be near to the one you love.

That’s all there is, that’s all that matters!

Soarele de zapada

Nu stiu altii cum sunt, dar mie chiar imi place Bucurestiul . Chiar si zilele astea, cand ne facem cu greu partie printre nameti, cand pericolul vine din cer (Atentie! Cad turturi! ) si ne zambeste cu ochi de sticla atarnand de stresini, dar si de pe pamant – pasii framanta zapada maronie de consistenta maronie in cautarea fragilului echilibru . Ma distreaza lumea care merge pe strada de parca ar fi mahmura, poate imbatata de amintirea ultimei cani de vin fiert sau treziti prea devreme de aerul tare . Imi place Bucurestiul cu miros de frig si ceata, cu zgomot de claxoane infundate, cu strigatele disperate ale masinilor inzapezite si autobuzele morocanoase . Cand il atingi pe umar, tresare: Bucurestiul era atent pe unde calca, atent sa nu-l stropeasca masinile…

Azi cand am coborat din autobuz incepuse sa ninga. Da. Iar. Stiu. Si zgomotul se astupa, si frigul se topea si norii se incaierau pe cer incercand sa para cat mai mari… “Soarele iernii ar trebui sa fie un bulgare de zapada!”, m-am gandit. Poate e vina filmelor americane sau poate e de vina doar imaginatia mea, dar am avut un moment newyorkez (asa se scrie?!), gen “Sex and the City”.

Da, stiu ca suna ciudat. Poate ca e sindromul post-sarbatori sau poate ca putem vedea luminite colorate in loc de faruri si ne putem bucura de iarna fara sa ne para rau ca nu putem scoate masina din parcare . Doar daca am vrea …

mmm…Neata cu: de ce?

De ce sa scriu eu un blog? De ce sa va invinetesc clipele pretioase cu elucubratii manjite pe streamurile netului? De ce sa insir din cerneala pixelilor litere negre pe spatii albe? Pentru ca, macar din cand in cand, e bine sa te descarci de povara gandurilor si sa te dezlipesti de suflet, lasandu-l sa zboare liber intr-un alt univers. Lumea asta a netului, pffff… no rules, no boundaries, no one to judge. Asta e genul meu de lume. Si daca flori atat de frumoase cresc in umbra, cuvinte mustind de emotie pot rasati in cel mai uitat colt al fiintei. Si mai e un motiv: pentru ca e bine sa pot imparti cu ceilalti o parte din mine. Nu e niciodata usor sa te deschizi celorlalti, dar odata ce ai facut-o, nu vei mai fi acelasi. Imi place sa invat de la cei din jurul meu, din parerile si criticile lor. Sa nu va inselati: stiu ca tuturor ne place sa fim mici “spioni” in vietile altora. And that’s the beauty of it: furand putin din tot ce vedem, auzim, gustam, citim, simtim ne construim pe noi insine, in fiecare zi altfel. De azi deschid paginile vietii la intamplare si las sa curga in suvoaie tot ceea ce ma face sa fiu eu acum, maine, atunci si intotdeauna!