Recomandări de filme pentru weekend

Cel mai potrivit weekend pentru un movie marathon e acela în care plouă și nu e nimic altceva de făcut. Și chiar dacă ar fi lucruri de făcut, sunt sigură că pe toți ne tentează câteva ore de uitat de griji și de adâncit în universuri fanteziste.

Dacă ai chef de un film de acțiune…

Îți recomand Battleship. De la pasiunea pentru jocul cu același nume s-a născut un film în care Marina Statelor Unite își măsoară forțele cu extratereștrii. Deși nu are cel mai elevat scenariu și nici vreun final neașteptat, are momente intense și o are pe Rihanna, căreia, din păcate, n-i prevăd vreun viitor ca actriță.

Scenariul este ușor stereotipic (ok, foarte strereotipic), însă dacă ai chef de un film nou de acțiune, merită încercat, măcar ca să vezi un posibil scenariu al distrugerii insulelor din Hawaii. Dacă tot nu putem ajunge, să nu se bucure extratereștrii de ele, nu? 🙂

Dacă ai chef de o comedie…
Trebuie neapărat să vezi 21 Jump Street! N-am mai râs cu atâta poftă de la American Pie: Reunion, iar partea bună din tot filmul ăsta este că nu folosește niciun tertip tehnologic sau efecte speciale pentru a crea situații amuzante. Pur și simplu cadența întâmplărilor, replicile și actorii (Channing Tatum și Jonah Hill) își joacă rolurile perfect. Veți pleca cu zâmbetul pe buze de la film și veți avea o sâmbătă mai însorită. Pe cuvânt de cercetaș! 🙂


Dacă ai chef de ceva nou…
Poate ți-ar plăcea să vezi Dark Shadows. Abia lansat, filmul a fost așteptat de către toată lumea, mai puțin de fanii Twilight. Cu Tim Burton ca regizor, Johny Depp și Eva Green în rolurile principale, alături de superba Michelle Pfeiffer – toată lumea abia aștepta să vadă cum va ieși această ironie la adresa filmelor siropoase cu vampiri.

Cred însă că Tim Burton s-a pierdut un pic pe drum în creația sa, fiindcă ironia nu e tocmai reușită. Ridicolul epocii anilor ’70 și incompatibilitatea culturală între vampirul Barnabas Collins și vremurile moderne sunt amuzante, însă doar în cantitate limitată. Unele momente te vor face să râzi pe dinăuntru, însă nu în hohote. Eva Green este însă delicioasă în rolul ei, cu excepția unei faze ceva mai dezgustătoare, care cred că nu-și avea deloc locul.

Per total, este o experiență interesantă, mai ales fiindcă veți pleca de la film cu senzația că nu aveți destulă mobilitate în degete.

Dacă ai chef de o comedie romantică…
În mod clar trebuie să vezi The 5 year engagement! Un scenariu extrem de simpatic, actorii potriviți și o poveste care te lasă cu zâmbetul pe buze. Am râs în hohote, m-am emoționat și m-am bucurat de frumusețea ingenuă a lui Emily Blunt, al cărei accent te face să o iubești și mai mult.

E o comedie cu tot ce îi trebuie, care ironizează momentele în care ne luăm prea în serios în cuplu și clipele pe care nu le tratăm cu suficientă atenție, dar mai ales greșelile pe care toți le facem, la un moment dat. Morala este una și bună: dragostea învinge, oricât de mult ar dura acest lucru. Un film tocmai potrivit pentru o duminică după amiaza!

Voi ce filme ați mai văzut în ultima vreme pe care le-ați recomanda?

Fontul meu

Acum multă vreme, Vali mi-a pasat o leapșă pe care am tot amânat-o sperând să am timp să exersez. Din păcate, timp nu am avut, așa că mă prezint în fața voastră cu scrisul meu deformat de vremuri și de presiunea timpului, sub care trăiește însă bucuria de a scrie vorbe dragi celui care îmi face zilele mai frumoase.

Mentorship-ul în învățământ

După un weekend petrecut între oameni dintr-o organizație studențească foarte cunoscută la noi și extrem de lăudabilă pentru eforturile pe care le face, am realizat că în România lipsește ceva din sistemul de învățământ (dincolo de lucrurile absolut evidente): mentorship-ul.

De-a lungul anilor petrecuți în școală, liceu și facultate, întotdeauna a existat un profesor, o profesoară sau mai mulți/multe care m-au marcat și ale căror cuvinte le sorbeam. Acei profesori sunt oamenii meniți pentru această meserie, cei care știu cel mai bine cum să sculpteze în spiritul năzdrăvan de copil, cei care știu să motiveze și să scoată de acolo ce e mai bun, cei care știu să te împingă către performanță.

În școala generală a fost doamna învățătoare Olaru, cu voce caldă și ochi blânzi, care ne-a învățat cum să rotunjim literele și care ne-a format ca grup până în clasa a patra. În clasele V-VIII a fost domnul Nicolae, dirigintele nostru răbdător, care ne acoperea în fața celorlalți profesori când făceam vreo năzbâtie și care avea destulă energie pentru orice, deși am fost ultima lui generație înaînte de a ieși la pensie. Tot atunci a fost și doamna Istrate, care mi-a insuflat dragostea pentru limba engleză și care m-a învățat toată gramatica limbii engleze. Ei îi datorez anglofilia mea.

În liceu a fost domnul diriginte Lefter, cu pasiunea dumnealui pentru Eminescu și limba spaniolă, omul care m-a motivat să merg la toate olimpiadele la care puteam și care ne-a împins întotdeauna către o cunoaștere mai bună a limbii române. Tot în liceu a fost și domnul Tîlvăr, profesorul meu preferat de limba engleză, ale cărui sarcasm și ironii făceau deliciul orelor de engleză (și la plecarea căruia mi s-a rupt sufletul de tristețe fiindcă știam că profesorii ca dumnealui sunt rari).

În facultate l-am avut drept reper unic pentru tot ceea ce înseamnă a fi profesor pe domnul Dinu, a carui educație și ale cărui cunoștințe îl făceau să fie mai mult decât un profesor și care a avut și are respectul tuturor studenților săi, fără excepție.

Ce mi-a lipsit însă a fost timpul să pun întrebările pe care aș fi vrut să le adresez acestor profesori, să discut cu ei despre planurile mele, să învăț din experiența lor și altfel decât în cadrul sălii de clasă. Mi-a lipsit apropierea și mi-aș fi dorit să-i am ca mentori, care înseamnă mult mai mult decât transferul de cunoștințe.

Mi s-ar părea o idee excelentă să fie introdus acest concept, fie el și opțional, în sistemul de învățământ din România. Ar ajuta ca educația să nu fie doar una academică, ci și una spirituală, introspectivă, formatoare dincolo de simpla acumulare de cunoștințe. În același context, cred că și profesorii ar percepe mai bine roadele muncii lor și aprecierea pe care o au discipolii lor ar fi mai ușor transmisă.

În cheia aceleiași idei, am văzut trailerul unui film care cred eu că va face istorie și care atacă o parte foarte personală a sensibilității individuale: Detachment.

Voi v-ați fi dorit să aveți un mentor în anii petrecuți în școală?

Sursa foto.

I want to break free

Concluzia săptămânii trecute este că trebuie să fac cumva astfel încât să ies din birou mai des.

Cum am ajuns la această concluzie? Observând ciclul creativității mele: cele mai bune idei vin după o vacanță (mai scurtă sau mai lungă), după o noapte de somn liniștit, după un weekend la părinți sau după o perioadă de deconectare digitală (care se întâmplă în toate situațiile menționate anterior). Ideile bune, abordările creative – toate se ivesc atunci când mintea are timp să-și așeze informațiile, să le închege într-un mod nou.

Această decizie am luat-o după ce am citit la Auraș că va petrece o săptămână prin țară cu șoferii de tir mi s-a părut o idee excelentă de campanie, știind cât de amuzanți sunt acești oameni, din ceea ce auzeam prin stație când eram plecați în Redescoperă România. De asemenea, proiectul Experience Hotel de la care face live blogging Hoinaru e o altă încercare de a determina cum ne-am trăi viața dacă ea nu ar fi măsurată constant în funcție de ceas. După prea multe ore petrecute în birou, ieșitul în alte contexte, la ore pe care altfel nu le-ai avea libere, sună drept un scenariu ce m-ar putea ajuta să îmi regăsesc flacăra.

Prin urmare, am decis să încerc să fiu mai eficientă decât de obicei și să-mi fac timp să vizitez muzeele la care nu am reușit să ajung până acum, să citesc o oră în parc sau să fac alte lucruri pe care nu le-aș face în mod obșinuit sau să mă pun în situații în care nu aș avea cum să fiu dacă aș rămâne la birou. Oricât de mult ai vrea să dai tot ce poți, la un moment dat te simți stors ca o lămâie și nu mai poți livra rezultate la standardele pe care îți dorești să le respecți. Atunci e nevoie de o schimbare.

Voi ce schimbări faceți când simțiți că aveți nevoie de o ruptură de ritm pentru a vă recăpăta motivația/inspirația/flexibilitatea în gândire?

Sursa foto.

PeerPerks în România

Dincolo de suspiciuni și discuții, există oameni, în blogosferă , twitosferă, facebooksferă sau oameni cărora pur și simplu le place să scrie, deoarece au ceva interesant/util/amuzant de spus și și-au construit o audiență căreia îi aduc beneficii. Fiindcă mă bucur de fiecare dată când găsesc câte un blog care nu e din mainstream, dar care are cititori și o comunitate adunată în jurul său, cred că acești oameni ar trebui să se bucure de experiențele spre care îți deschid drumul cuvintele așezate cu migală într-un spațiu public de discuție.

Brandurile care știu să înțeleagă efortul din spatele acestor articole, tweet-uri și postări pe Facebook sunt cele care sunt cu un pas mai aproape de a le comunica oamenilor căldura și afecțiunea pe care o au ei pentru brandul care devine, de cele mai multe ori, mai mult decât un job. Ford este unul dintre aceste branduri, care s-a înscris în PeerPerks programme, de la PeerIndex, o platformă care are ca scop colaborarea cu organizații și companii pentru a le facilita accesul influențatorilor la experiențe unice. Însă să nu credeți că este suficient să ai mulți followers pe Twitter sau mulți prieteni pe Facebook. Programul este gândit pentru a fi mai bine orientat, un algoritm complex determinând dacă ești o persoană influentă asupra unui anumit subiect, într-o anumită arie geografică.

Pentru a-ți proba eligibilitatea pentru acest program, trebuie doar să te loghezi cu Facebook sau cu Twitter. Dacă te califici, vei primi un ”perk”, care vine fără nicio condiție ulterioară. Peerk perk-ul oferit de Ford e cel puțin interesant: un model holografic în 3D a noului Ford B-MAX (tipul de minivan pe care mama mea și l-a dorit dintotdeauna 🙂 ).



De ce cred eu că e interesant? Fiindcă cele mai frumoase experiențe le-am trăit prin intermediul blogului și a ușilor pe care mi le-a deschis, cu susținerea brandurilor care au acces la locuri, oameni și proiecte la care altfel nu am putea participa. De aceea încurajez

De ce mi se pare că e un pas foarte bun pentru Ford? Fiindcă nu e deloc ușor să faci un brand auto să fie friendly, mai ales când în spatele său se află atâta tehnică și atâtea specificații. Un alt motiv ar fi că o astfel de asociere educă utilizatorii de Twitter/Facebook și bloggerii să înceapă să lucreze cu brandurile mai îndeaproape, chiar dacă nu sunt în sfera comunicării și nu știu cum să abordeze această relație. De asemenea, și pentru că Ford e primul brand care oferă o promoție prin PeerPerks pentru întreaga Europă și recompensează oamenii activi în social media cu perks.

Dacă ești curios, intră aici și descoperă dacă ești eligibil pentru program.

Dor de ducă – Dalboka, Bulgaria

Trăiesc, tot mai des în ultimele zile, dorul de a o lua din loc și de a explora căi neștiute. Simt tot mai des presiunea de a face mai mult, mai bine, mai repede, iar izvoarele creativității și răbdării mele seacă pe zi ce trece. Orașul e apăsător și parcă nici poveștile oamenilor nu le mai ascult, nici lucrurile care mă făceau înainte să zâmbesc nu-mi mai atrag privirea. S-au înghesuit atâtea în mintea mea, încât nu mai e aer destul pentru toată lumea, iar geamurile au început să se aburească.

Primul instinct e să să fug. Fără rușine, fără remușcări, doar cu privirea înainte și cu speranța că lucrurile se vor așeza, că voi găsi răgazul să-mi trag sufletul, să-mi adun forțele, să mă regăsesc. Drumurile lungi mereu îmi limpezesc privirea, fiindcă atunci mărunțișurile par departe, iar libertatea și liniștea atât de aproape.

Am găsit un astfel de loc de odihnit mintea în Bulgaria, o țară pe care o străbați aproape ca în pustie, pe drumuri care te îndeamnă la fiecare semn de circulație să încetinești. Parcă-i un semn că ai intrat în alt timp, în timpul propriu, care se măsoară prin răbdarea cu tine însuți, care e cea mai de preț.

Păduri cu tufe de liliac parfumat te însoțesc, iar tu cauți cu privirea răspântia care te va duce acolo unde îți dorești. Vei ști însă vreodată dacă ai ales bine? Te scuturi cumva de îndoiala de sine și pășești cu grijă către malul abrupt, sub care se ascunde o minune simplă: o priveliște frumoasă, mâncare pentru suflet, asezonată cu gustul mării.

Localnicii rup nițică română, atât cât trebuie pentru a-ți aduce la masă scoici cu miros de fum, scoici cu sos picant și scoici cu paste și multă mozzarella. Lucruri simple, oferite de natură, ca și liniștea de pe malul de stâncă pe care stai sub soare, privind marea liniștită.

Îți sprijini gândurile de aripile lebedei care te privește curioasă și lași praful alb de stâncă să=ți acopere degetele, dorind să nu trebuiască să te întorci acasă. Lași Dalboka în urmă și treci iar granița către țara care îți grăbește pasul tot timpul către nicăieri.