Ce le vom povesti copiilor nostri?

Mersul cu trenul acasa mi-a dat multe subiecte de gandire. Cand eram in gara la Ramnicu Sarat, aud un copil de vreo 4-5 ani intreband-o pe mama sa:”Mami, aici e Milano?”. M-a intristat intrebarea si am inceput sa ma gandesc serios la rolul parintilor de a ne introduce in istoria locurilor prin care trecem.

De cand eram mica si pana acum, tatal meu a fost cel care mi-a povestit despre locurile pe care le-am vazut. Mai intai mi-a spus despre Focsani, zugravind orasul nostru in culori atat de frumoase, incat aproape il vedeam cu ochii mintii. Apoi, de fiecare data cand plecam la sfarsit de saptamana sau in vacante, imi spunea povesti despre fiecare oras, despre fiecare obiectiv turistic, despre fiecare biserica etc. Avea intr-adevar si avantajul ca fusese ghid turistic, insa pasiunea cu care vorbea despre toate lucrurile ce ni se infatisau privirii ma fascina si imi deschidea ochii sa vad mai bine, sa fiu mai curioasa, sa vreau sa descopar mai mult. Chiar si acum, de fiecare data cand sunt curioasa de ceva, il intreb pe tati. El are mereu raspunsuri

Ai mei s-au intrecut intotdeauna in a-mi oferi informatii de tot felul despre locuri si oameni. Auzim copilul acela in tren, nu pot sa nu ma intreb: cum oare le vor descrie lumea viitorii parinti copiilor lor? Le vor mai povesti oare despre Stefan cel Mare, despre cetati si sate in care au trait scriitori celebri, despre munti si rauri sau le vor indica cel mai aproapiat bancomat, cel mai “tare” mall, cel mai bun restaurant?

Lumea se reorienteaza si sunt din ce in ce mai putini cei care mai stiu cate ceva despre orasele si satele tarii nostre. Informatia a devenit atat de specializata, incat multi considera ca nu e de datoria lor sa stie astfel de lucruri. Vom ajunge sa cautam pe Google in loc sa ne intrebam tatii? Eu sper ca nu, pentru ca le vom rapi copiilor nostri farmecul si curiozitatea de a descoperi putin cate putin lumea.

Muntii CarpatiGoogle Search Image SAU?

Avanti popolo!

In ciuda asteniei de primavara si a lenei specifice anotimpului (sau anotimpurilor?), am decis sa iau spinoasa problema a exercitiului fizic de tepi si s-o infrunt cu vitejie. Intotdeauna mi-a placut sa fac sport, insa Bucurestiul are felul lui de a descuraja astfel de tentative, punandu-ne in cale tot felul de obstacole: marile fose (ca au trecut de mult de stadiul de gropi), salbaticiunile motorizate, cainii gata sa-ti dea un imbold mai mult decat puternic, lipsa spatiilor verzi si, nu in ultimul rand, ignoranta umana – sa nu dam aici vina pe oras totusi – care se manifesta prin tot felul de replici “elaborate”.

Acestea fiind spuse, mi-am luat avant si doua prietene si am pornit in cucerirea aleilor din Poli. Marea mi-a fost surpriza cand am vazut ca cei cu scopuri nobile precum ale noastre erau multi. Mai plinuti sau mai slabuti, inalti si scunzi, toti gafaiau si transpirau in acelasi ritm, tinzand catre dezvoltarea fizica. Fara comentarii stupide, fara prejudecati. Lucrul asta, trebuie sa spun, m-a facut sa zambesc si sa ma bucur ca fac parte dintr-o generatie preocupata de sanatate si de sport (sa lasam deoparte noptile pierdute in cluburi si alte nimicuri de genul). :)) Mirosul de mici si ocazionalul fum inecacios nu ne impiedicau catusi de putin sa alergam cu avant si abnegatie.

Satisfactia a fost pe masura efortului depus: o stare de buna-dispozitie contagioasa a pus stapanire pe mine deindata ce mi-am atins target-ul propus. Insa dincolo de orice, m-am bucurat sa vad ca inca exista vointa printre noi, ca inca ne pasa de corpul nostru, in conditiile unui oras peste masura de obositor si poluat.

Avanti popolo! Si la mai mare!

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=XemD_0bK-vo&hl=en]