Sâmbăta trecută una dintre cele mai bune prietenele ale mele s-a căsătorit, ceea ce pentru mine a însemnat destul de mult, fiindcă e prima nuntă în care m-am simțit implicată, și nu mă refer la partea organizatorică. A fost un moment în care mi-am dat seama că lucrurile devin foarte serioase (nu că nu ar fi fost și până acum), că cei din jurul meu încep să-și construiască familii și să facă pași decisivi, așa cum e cel de a întemeia o familie. Mi se pare că trebuie să ai mare încredere în tine și în celălalt ca la puțin peste 20 de ani să crezi că ai găsit dragostea vieții tale, dar cred că e ceva ce simți, oricât de siropos și clișeic ar suna asta. Și trebuie să ai curaj să crezi ca poți susține sentimentul ăsta toată viața. Ana și Ciprian sunt de departe cei mai potriviți doi oameni pe care i-am vazut vreodată și curajul lor parcă mi-a înmuiat puțin perspectiva.

Cei care mă cunosc știu că nu cred în căsătorie dintr-o mie de motive, pe care nu are sens să le enumăr aici. Însă așa cum încerc să mă educ în fiecare zi să accept tot felul de posibilități și să gândesc în afara stereotipurilor, trebuie să fac astfel încât să scap și de prejudecata asta pe care mi-am construit-o singură. Și totuși, dacă există și cazuri fericite? Nunta Anei și a lui Ciprian m-a făcut să-mi pun această întrebare și parcă să renunț la încrâncenarea mea mi-a dat un sentiment de libertate.

A trebuit să mai accept încă un lucru pe care, de multe ori, îl refuz, și anume acela că poți construi mult mai mult și poți ajunge mult mai departe în doi. Cu toate independența mea și cu toată voința de care dispun, recunosc faptul că mi se întâmplă să-mi doresc să am pe cineva alături, care să împartă cele bune și cele rele cu mine. You can only get so far on your own.

Un alt lucru pe care l-am simțit a fost un sentiment ciudat de liniște la cununia religioasă. Deși nu sunt des mergătoare la biserica și, în mare, nu cred în nimic din ceea ce înseamnă religie, parcă ceva ceva tot există. Măcar ideea că, într-un colț din lume, doi oameni își unesc viețile și promit să i se dăruiască unul celuilalt pentru totdeauna. Clipa în care am realizat acest lucru a fost un moment fără artificii și coloană sonoră lacrimogenă (deși lacrimile n-au lipsit), ca-n filme. A fost doar o clipă simplă, de conștientizare a iubirii pure și a frumuseții. Un moment perfect, așa cum rar ni se întâmplă să trăim. Și tare frumoși au mai fost! Nu-mi puteam lua ochii de la ei. În ciuda oboselii și a emoțiilor, radiau prin toți porii.

Încă un mit pe care Ana și Ciprian l-au dărâmat în ochii mei a fost acela că poți avea o nunta perfectă și la noi, în ciuda tradițiilor și nenumăratelor obiceiuri specifice culturii noastre. Totul a decurs ca de la sine, deși știu câtă muncă a fost în spatele acestui lucru, iar ei au fost parcă desprinși dintr-o poveste. De fapt, ”parcă” nu-și are locul aici, fiindcă ei sunt desprinși dintr-o poveste: povestea lor de dragoste.

Post-ul acesta e modul meu de a le mulțumi că mi-au deschis ochii în unele privințe și e felul meu de a le ura viață lungă, liniștită și frumoasă unul alături de celălalt! Să se iubească mereu la fel de mult, orice forme ar lua dragostea lor, și să aibă mereu prieteni minunați alături! Casă de piatră, dragii mei!

It’s like they say: never say never.