Sâmbăta trecută una dintre cele mai bune prietenele ale mele s-a căsătorit, ceea ce pentru mine a însemnat destul de mult, fiindcă e prima nuntă în care m-am simțit implicată, și nu mă refer la partea organizatorică. A fost un moment în care mi-am dat seama că lucrurile devin foarte serioase (nu că nu ar fi fost și până acum), că cei din jurul meu încep să-și construiască familii și să facă pași decisivi, așa cum e cel de a întemeia o familie. Mi se pare că trebuie să ai mare încredere în tine și în celălalt ca la puțin peste 20 de ani să crezi că ai găsit dragostea vieții tale, dar cred că e ceva ce simți, oricât de siropos și clișeic ar suna asta. Și trebuie să ai curaj să crezi ca poți susține sentimentul ăsta toată viața. Ana și Ciprian sunt de departe cei mai potriviți doi oameni pe care i-am vazut vreodată și curajul lor parcă mi-a înmuiat puțin perspectiva.
Cei care mă cunosc știu că nu cred în căsătorie dintr-o mie de motive, pe care nu are sens să le enumăr aici. 
Însă așa cum încerc să mă educ în fiecare zi să accept tot felul de posibilități și să gândesc în afara stereotipurilor, trebuie să fac astfel încât să scap și de prejudecata asta pe care mi-am construit-o singură. Și totuși, dacă există și cazuri fericite? Nunta Anei și a lui Ciprian m-a făcut să-mi pun această întrebare și parcă să renunț la încrâncenarea mea mi-a dat un sentiment de libertate.
A trebuit să mai accept încă un lucru pe care, de multe ori, îl refuz, și anume acela că poți construi mult mai mult și poți ajunge mult mai departe în doi. Cu toate independența mea și cu toată voința de care dispun, recunosc faptul că mi se întâmplă să-mi doresc să am pe cineva alături, care să împartă cele bune și cele rele cu mine. You can only get so far on your own.
Un alt lucru pe care l-am simțit a fost un sentiment ciudat de liniște la cununia religioasă. Deși nu sunt des mergătoare la biserica și, în mare, nu cred în nimic din ceea ce înseamnă religie, parcă ceva ceva tot există. Măcar ideea că, într-un colț din lume, doi oameni își unesc viețile și promit să i se dăruiască unul celuilalt pentru totdeauna. Clipa în care am realizat acest lucru a fost un moment fără artificii și coloană sonoră lacrimogenă (deși lacrimile n-au lipsit), ca-n filme. A fost doar o clipă simplă, de conștientizare a iubirii pure și a frumuseții. Un moment perfect, așa cum rar ni se întâmplă să trăim. Și tare frumoși au mai fost! Nu-mi puteam lua ochii de la ei. În ciuda oboselii și a emoțiilor, radiau prin toți porii.
Încă un mit pe care Ana și Ciprian l-au dărâmat în ochii mei a fost acela că poți avea o nunta perfectă și la noi, în ciuda tradițiilor și nenumăratelor obiceiuri specifice culturii noastre. Totul a decurs ca de la sine, deși știu câtă muncă a fost în spatele acestui lucru, iar ei au fost parcă desprinși dintr-o poveste. De fapt, ”parcă” nu-și are locul aici, fiindcă ei sunt desprinși dintr-o poveste: povestea lor de dragoste.
Post-ul acesta e modul meu de a le mulțumi că mi-au deschis ochii în unele privințe și e felul meu de a le ura viață lungă, liniștită și frumoasă unul alături de celălalt! Să se iubească mereu la fel de mult, orice forme ar lua dragostea lor, și să aibă mereu prieteni minunați alături! Casă de piatră, dragii mei!
It’s like they say: never say never.
Jul 12, 2010 - 01:45 PM
Ma bucur ca ai “revenit” la sentimente mai bune fata de casnicie… iti doresc sa mai participi la cat mai multe nunti si sa mai citesc despre cum ti s-au daramat miturile despre casatorie/religie 😉
Jul 13, 2010 - 07:58 AM
Multumesc, draga mea! Se pare ca asta e singura solutie, avand in vedere faptul ca eu sunt un pic de Toma Necredinciosul. Dar cand ai asemenea dovezi in fata, e imposibil sa nu te inmoi.
Jul 13, 2010 - 08:49 AM
si pe cand nunta si la tine ? :)…sau inca nu ai gasit rochita 🙂
Jul 15, 2010 - 02:44 PM
Ehe, e cale lunga pana acolo, dat fiind faptul ca nu exista nici macar o vaga banuiala despre cine ar putea fi norocosul. Dar nu e graba. Nu e ceva ce-mi doresc neaparat, doar ca acum nu mai exclud posibilitatea.
Jul 13, 2010 - 12:56 PM
Eu cred ca desi noi oamenii avem tendinta de a ne crea prejudecati, mituri, de a interpreta totul in jur conform acestora, este destul de periculos sa generalizezi. Chiar ma bucur ca ai trecut printr-o astfel de revelatie, sa-i spunem, sau cel putin experienta, ca mai exista astfel de experiente, ca mai exista oameni care se iubesc si oameni care cred in iubirea lor…da si eu resimt oarecum teama si e posibil ca ideea de casnicie sa nu se incadreze doar in chenarul frumos colorat al iubirii. dar mai cred ca daca doi oameni se iubesc cu adevarat foarte mult vor face eforturile pentru ca anumite inconveniente ce apar pe parcurs sa fie depasite si se vor sprijini reciproc in momentele grele…
“Once in a while, once in a blue moon, people will surprise you. And once in a while, people may even take your breath away. ”
Cateodata e bine sa mai credem in basme, dar sa fim si constienti ca basmele ni le scriem noi, cu credinta noastra, impreuna cu oamenii minunati pe care ne e dat sa ii cunoastem.
Jul 15, 2010 - 02:43 PM
Tare frumos mi-ai scris. Mi-a mers la suflet. >:D<
Jul 13, 2010 - 08:55 PM
You do appear to have quite a busy life, Larisa 😛 but you never mentioned disbelief towards this sort of thing.. mind you, given the moment, it would have been a bit akward.. but I am now a tad freightened by the idea of keeping somewhat close to you.. you might be the type that chews and then chucks out.. and that wouldn’t be the girl that I had the great pleasure of meeting in such an unusually pleasant way.. 😉
Jul 15, 2010 - 02:46 PM
I am not the one to “chew and chuck out”, as you mentioned. It’s true that I have strong feelings and opinions, but I do value my friends and the amazing people in my life. And I never rule out a change of mind, but only for the better. 🙂
Jul 26, 2010 - 02:54 PM
Si nu te-a intrebat nimeni la nunta ,,tu cand te vei casatori ?”
Ca pe mine ma intreaba lumea. Si nu numai la nunta. Si eu sunt baiat…pentru fete, lumea vorbeste de parca e tragedie sa treci de o varsta si sa nu fii maritata.
Jul 28, 2010 - 05:29 PM
Sa stii ca nu m-a intrebat nimeni. Dar mi se intampla sa ma intrebe daca sunt maritata, ceea ce mi se pare foarte ciudat, din moment ce am doar 22 de ani si nu par mai mare. Personal, detest presiunea asta sociala si n-o sa cedez niciodata ei.