Ieri seară la Festivalul Internațional ”George Enescu” am trăit clipe de magie pură, sub bagheta dirijorului Paavo Järvi și a minunatei Orchestre de Paris.
Am fost pentru prima dată la Festivalul Enescu, despre care am auzit doar cuvinte frumoase și laude alese, presărate cu superlative. Am așteptam acest moment timp de 3 luni, căci am avut norocul să prind bilete la concertul Orchestrei din Paris, care a fost tot ce-mi imaginam că va fi.
După ce ne-am luat locul în Sala Palatului, mi-am frământat așteptările cu privire la spectacol. Recunosc, nu mă uitasem deloc la ce simfonii și uverturi urmau să fie interpretate, căci doream să fiu surprinsă. Copleșită. Purtată în lumea ideală pe care doar operele clasice o pot concepe.
Deîndată ce bagheta masterului s-a ridicat, aerul a vibrat de acordurile rafinate și pline de culoare. Am savurat pe deplin ”Le corsaire” a lui Hector Berlioz, o uvertură intensă și cu accente dramatice care ne-a făcut să ne imaginăm povești de dragoste și aventuri pline de eroism.
Pe concertul de vioară a lui Benjamin Britten a intrat în scenă și talentata Vilde Frang, o violonistă extraordinar de talentată, care, la cei 27 de ani ai săi, are deja în palmares concerte pe cele mai mari scene ale lumii, alături de orchestre și dirijori excepționali. Măiestria sa de a mânui arcușul ne-a copleșit.
Am privit fascinată cum din vioara sa răsunau acorduri pure, suave, dar și note grave, cu o încărcătură emoțională profundă. Am vibrat alături de o sală întreagă și am privit cum, din complicitatea subtilă între muzicienii de pe scenă, se năștea un nou tip de înțelegere, o revoluție spirituală care se întâmplă doar când momente cu adevărat semnificative cuprind întreaga ființă.
La simfonia lui Camille Saint-Saëns am fost mai ales atentă la dedicarea tuturor celor din orchestră, care se mișcau asemenea valurilor sub blândele mișcări ale dirijorului. Paavo Järvi era Moise al lor, venit să facă o minune, dar nu singur, ci printr-o clipă de magie ce ne-a cuprins pe toți, deopotrivă artiști și public.
Cuvintele sunt prea modeste pentru a cuprinde măreția spectacolului desvăvârșit oferit aseară de către orchestra pariziană, iar moștenirea lui Enescu trebuie trăită direct pentru a putea fi înțeleasă pe deplin. E un prilej ideal pentru a ne reapropia de valorile care contează, pentru a fi alături de oameni ca noi, care sunt sensibili la frumos, la cultură, la muzica ce a călătorit timp de secole, de la un arcuș la altul, de la un pian la altul, pentru a ajunge la urechile noastre.
Nu de puține ori m-am înfiorat și am avut lacrimi în ochi. Am aplaudat până nu mi-am mai simțit palmele, fiindcă vocea mi-era prea slabă să spun ”bravo!”. A fost stropul de magie din viața mea care n-am știut că-mi lipsește. Iar acum nu regret decât că nu pot ajunge la mai multe spectacole din cadrul festivalului.
