Ma suna constiinta de pe un telefon fix. Numar ciudat…pare sa fie un telefon public. Zarva in jus. O intreb unde e si-mi raspunde ca se plimba prin Londra. Imi spune ca ar trebui sa-i urmez exemplul si sa ma relaxez. Intr-adevar, nu mi-ar strica o plimbare pe Tamisa… Insa nu mji-ar strica nici sa ma pregatesc de examene. Grabita, ca intotdeauna, inchid telefonul si merg mai repede sa ajung. Da, sa ajung. Cum unde? Tot timpul trebuie sa fie o destinatie clara? There’s always something… Obosesc. Picioarele incordate la maxim nu mai fac fata. “Parcarea interzisa, cu exceptia riveranilor”. Acum nu mai pot nici sa-mi odihnesc gandurile. Fiecare bucatica e teritoriul cuiva. SI daca am chef sa-mi asez gandurile pe o alee si sa le las acolo? Pe o alee cu tei infloriti si miros linistit de ploaie. N-o sa-mi simta lipsa…cel putin pana se vor scutura florile de tei. Si apoi? Daca o sa-mi fie dor de ele si cand le voi cauta nu vor mai fi acolo pentru ca o rafala de vant le-a zburat sub pasi nemilosi? NU pot. De fiecare data ne certam, le spun ca nu le mai vreau, ca mi-as dori sa dispara. Iar apoi ne impacam. Cum as putea trai fara gandurile mele dragi?