Am fost la tara….

Am fost la tara…Nu mai fusesem de mult in acel spatiu minunat, loc predilect al viselor mele, puternic ancorat in subconstientul meu. M-am despartit de locul copilariei mele prea brusc, uitand poate, pentru scurt timp, ca ocupa o parte din mine atat de mare. Satul bunicilor a fost intotdeauna pentru mine ca o fiinta, ca un prieten bun, cu ulite largi si santuri inflorite, cu vant bland si soare poznas, cu parfum de fructe si flori.

 

Satul

Intalnirea a fost insa trista. L-am gasit trist si gol pe batranul sat, oftand ca un bunic uitat de nepoti inca de la intrare. Cel mai trist a fost faptul ca, de data asta, prima oprire a fost in capatul ulitei principale, in acel loc pe langa care treceam cu teama cand eram mica si care imi parea ca e inconjurat de mistere – un teritoriu sacru, de neincalcat : cimitirul. E in firea lucrurilor si n-am vrea sa fie, insa noi suntem mici fire de nisip pe marginea drumului vietii : o urmam pas cu pas, pana o rafala mai puternica de drum ne azvarle in uitare…

Satul se asternea linistit pe aceleasi ulite albe, marginite de iarba tanara si flori salbatice. Acum gardurile nu mai sunt mandre si nu mi se mai par de netrecut. Acum copacii par mai mici si nu atat de semeti ca atunci cand eram copil. Acum nu se mai aud glasuri vesele de copii, desi e sambata dupa-amiaza, ci domneste linistea. Oamenii au imbatranit, copiii au crescut si nu s-au mai intors, ulitele au fost uitate, copacii taiati si inlocuiti…Eu m-am schimbat si mi-a fost greu sa vad ca ultimii ani m-au rupt de acele locuri si de acei oameni cu care mi-am impartit trei sfeturi din viata mea de pana acum.

 

Casa

Casa se ascundea stinghera in spatele portilor inchise, primindu-ne cu raceala. Alteori era soare si gradinita plina de florin e imbia cu cele mai felurite parfumuri. Intideam mese mari in curte si abia asteptam bucatele aburinde ale bunicii. Acum banca cea mare e acoperita, nu mai avem timp sa stam la masa, bunica e trista…iar bunicul nu mai e. Desi credeam ca vom putea trece cumva peste lipsa lui…imi dau seama acum ca nu vom putea face asta.

Gradina

Am mers in gradina…locul acela care in copilarie mi se parea imens, o adevarata lume plina de comori care asteptau sa fie descoperite. Era o adevarata aventura pentru noi sa ne strecuram printre butucii de vita de vie, printre pomii de toate felurile si sa ajungem in fundul gradinii. Primavara ne bucuram de pomii plini de flori si ne scuturam petalele in cap, fermecate de frumusetea lor unica. Abia asteptam sa mancam corcoduse verzi cu sare (si acum le mai simt gustul) si mere verzi, care ne faceau gura punga. Preferatul meu era (si este) porumbul fiert. Si pepenii verzi pe care ii cumpara bunicul de la carutele care treceau galagioase pe ulite, laudandu-se cu marfa lor, in timp ce cainii latrau strasnic.Vara ne faceam corturi printre butucii de vita-de-vie, ale caror vite rebele ne dadeau serios de furca, duceam acolo perne si mancare (pe care n-o mancam noi, ci cainii vecinilor) si inventam aventuri si povesti. Mancam struguri acri, mere galbene care se coceau in iunie si pere crude.Cateodata uitam usa de la gradina deschisa si gainile invadau « teritoriul ». Urma o goana nebuna si dojana bunicilor, care niciodata nu s-au suparat pe noi. Toamna le lasam pe toate asa, in ciuda rugamintilor bunicii de a strange inainte sa plecam. Cred ca era trist sa stranga dupa noi, cand curtea si casa se goleau de energia si veselia noastra. Mai veneam din cand in cand sa mancam nuci verzi, apoi pere coapte si mere rumene, sa culegem struguri dulci si parfumati de nohana neagra si sa stam duminica la masa impreuna. Atunci nu mai puteai sa intri in gradina : vitele de bostani cresteau mari, iar frunzele aspre te impiedicau sa te mai avanti catre spatele gradinii. In octombrie, gradina era plina de bostani mari si portocalii, gustosi – dupa cate-mi spunea mama – caci mie nu prea mi-au placut niciodata. Dar imi placeau semintele.

Gradina e acum goala : via a fost scoasa in urma unor inundatii, la fel si cei mai multi dintre pomi. A mai ramas batranul par din fundul gradinii, care isi inalta si acum cu demnitate coroana la cer – ultima reduta, pe care timpul inca n-a cucerit-o – si cativa pruni.

 

Prispa si gradinita din curte

Un alt loc din gospodaria bunicilor ce mi-a marcat copilaria a fost gradinita din curte. Mica si cocheta, mereu dichisita cu flori colorate si parfumate, gradinita era primul lucru care-ti sarea in ochi cand veneai in curte. Primavara plina de zambile, lalele, iasomie si crini ce ne faceau sa visam mai frumos in noptile de aprilie, vara impodobita cu trandafiri, craite, portolaci de nisip si regina-noptii, iar toamna – locul preferat al micsunelelor si crizantemelor. Intr-o iarna, o tufa de flori a rezistat de la prima zapada si pana de Craciun, caci fusese ingropata sub un morman de zapada. Si uite asa am avut flori proaspete pe masa de Craciun. J A fost o minune de care ne-am bucurat cu totii. In gradinita mai erau trei meri, dintre care doi meri pitici, in care stateam vara si citeam, iar care toamna faceau cele mai mari, mai dulci si mai aromate mere galbene. Celalalt mar rodea o data la doi ani si era mare sarbatoare cand se umplea de mere mici, tari, verzi-rosiatice, de-al caror gust imi aduc si acum aminte. In spatele casei se ascundea o tufa mare de iasomie in care obisnuiam sa-mi bag nasul ori de cate ori inflorea si sa stau acolo sa ma topesc de fericire ca exista ceva atat de pur si frumos pep amant. Vara aveam o sarcina precisa : prin iulie se faceau trandafirii de dulceata. Bunica avea o tufa imensa de trandafiri roz, cu parfum dulce, pe care ii culegeam cu grija, sa nu risipim vreo petala pretioasa, si care dadeau cel mai bun gust cozonacilor de sarbatori.

Iar prispa…prispa era scena noastra. A mea si a verisoarei mai mici de la Constanta. Acolo am dat cateva « spectacole » memorabile, cu piese de teatru si cantece, cu dansuri in sincron si concursuri cu premii. Faceam invitatii personalizate, puneam cortina, tineam programul in secret si invitam jumatate din sat, iar cel mai frumos lucru este ca veneau, ne priveau si ne aplaudau. Bunicii se mandreau apoi luni intregi. Am fost un copil tare fericit…

 

Atelierul

Imi e din ce in ce mai greu acum sa-mi amintesc si sa vorbesc despre atelierul de tamplarie al bunicului. De la inceputul primaverii si pana toamna tarziu, din spatele casei se auzea, de dimineata pana seara, abricul la care harnicul meu bunic muncea. Mirosea a rumegus si tin minte ca imi placea sa matur talasul in urma lui. Bucatile care ramaneau erau obiectele noastre de joaca, din care construiam castele si fortarete si pe care bunicul le aduna cu sarguinta ca sa ne faca fericite. Mari minuni ieseau din mainile bunicului : era cel mai cunoscut si respectat tamplar din sat, care facea cele mai frumoase usi, florarii (nu, nu cele cu flori, si modelele de la streasina caselor de la tara) si giurgiuvele (adica partea din lemn a unui geam). Casele erau mai fericite pe atunci, cand se bucurau de caldura lemnului. Bunicul ii iubea meseria si punea o bucatica de suflet in tot ceea ce facea. Uneltele lui de toate felurile stateau insirate cuminti pe peretii atelierului cu podea din lut, asteptandu-si randul, pe banc zaceau cutii imense, pline de cuie de diferite marimi, iar de pereti erau sprijinite tot felul de scanduri puse la uscat. Lemnul nu trebuie lucrat cand e verde. Mirosea a aracet si a lemn, a munca molcona a unui om care a construit o lume : lumea mea.

 

Bucataria de vara

Desigur ca n-as putea vreodata uita bucataria de vara. Acea anexa micuta, de tavanul careia ne-am dat cu capul (la propriu) toate rudele si din care au iesit cele mai bune bucate pe care le-am mancat vreodata ! Ciorbe si tocanite, fripturi si sarmale, placinte si cozonaci – din mainile bunicii se nasteau intotdeauna mancaruri care l-ar fi satisfacut pe cel mai pretentios gurmand. Imi placea s-o ajut, sa stam de vorba in timp ce bagam pe foc in soba si mi se inroseau obrajii de caldura, sa simt fiecare aroma a ingredientelor aduse din gradina si sa ma laud la masa ca « Si eu am ajutat ! ». Eu am crescut…acum gatesc singura uneori. Bunica s-a facut din ce in ce mai mica…precum bucataria de vara…Soba e rece, iar cuptorul trist.

 

Ulita

Dintre toate ulitele satului, cea mai draga mi-a ramas ulita pe care se afla casa bunicilor. Lunga si alba, plina de balti prin care alergam in picioarele goale primavara si prafuita vara, acea ulita a fost calea copilariei mele. Si acum stiu fiecare copac, fiecare poarta, fiecare gard. Ne strageam seara cate 10-20 de copii si mergeam la furat de corcoduse (cand erau verzi si acre sau galbene, moi si dulci), de visine sau de mere, ne plimbam ne nebuni cu bicicletele pana ne juleam genunchii (intamplare ce se petrecea in fiecare vara), ne jucam de-a v-ati ascunse-lea prin copaci (n-aveam voie sa ne ascundem in curti..ne era frica de cainii celorlalti J ) si cate si mai cate nebunii. Alteori eram cuminti si ne aduceam paturi pe care le intineam pe iarba, seminte prajite, poate chiar ceva dulce de acasa si « jucam flori, fete sau baieti ». Zilele calde de vara cereau o paparuda serioasa, cu apa rece din fantana, eveniment dupa care nimeni n-a racit vreodata.

Dar atractia principala era cazemata : doua bucati, ramasite ale celui de-al Doilea Razboi Mondial, care pentru noi erau ceva mare, misterios si ne nepatruns. Ne cocotam cu greu pe ele si le pazeam cu strasnicie in fiecare zi, timp de 3 luni, cat dura vara. Dar nu le uitam nici in vacanta de primavara, caci langa una dintre cazemate era un corcodus, iar langa cealalta un prun. Cazemata mea era cea din stanga (printre ele trecea ulita, descriind o ridicatura usoara pe care o foloseam iarna pe post de derdelus), pentru ca era cel mai usor de urcat, avea « scari » si un « scaun », iar eu eram printesa care, bineinteles, nu se putea lipsi de « tronul » ei. Acum cazematele nu mai imi mai par atat de inalte, pentru ca am crescut si am vazut cladirile turn, dar ele vor ramane pentru mine cele mai frumoase bucati de fier beton din lume !

 

Niciodata n-as putea sa epuizez amintirile din copilaria mea petrecuta la tara. Ele apar in toate visele mele si imi aduc aminte ca m-au facut sa fiu ceea ce sunt azi. E ciudat sa ma gandesc ca de toate astea ma despart doar vreo 6-7 ani….Cand oare am incetat sa mai fiu copil si am devenit o tanara ? Sunt fericita acum cu tot ce am realizat si ma simt norocoasa ca am avut o asemenea copilarie.

 

Va multumesc bunici dragastosi, parinti grijulii, verisori « nebuni », prieteni de mers cu bicicleta, vecini suparati de galagie ! Iti multumesc si tie, dragul meu Sat si fiecarui lucru ce a facut din copilaria mea o perioada binecuvantata!