Era o vreme când tot ce-mi doream era să călătoresc. Era o vreme când nu-mi găseam locul și mă simțeam străină de locurile în care stăteam. Nu locuiam în ele, nu erau casa mea. Nici garsoniera închiriată de pe Magheru, de lângă Univeristate, din anul I, nici camera e cămin din anii 2 și jumătate din anul 3 nu au fost ”acasă”.

Am plecat de acasă la 18 ani, cu entuziasmul specific vârstei și cu pofta nemărginită de a descoperi marele oraș. Bucureștiul nu mi-a devenit apropiat decât după vreo 2 ani, după ce i-am învățat obiceiurile, ritmul, nazurile. Apoi m-am mutat în garsoniera a mea, pe care multă vreme n-am simțit-o deloc a mea, până când nu s-a îmbibat de amintiri. Încă nu e ”acasă”, însă. Nu în totalitate.

Ce transformă, de fapt, o casă în ”acasă”, acel cuvânt pe care îl rostești cu drag și la care abia aștepti să te întorci fiindcă îți umple sufletul de liniște? Pentru mine există un singur lucru care poate face această transformare: oamenii.

Vineri seară, când am fost la petrecerea dată de Augustin în #apartIKEA, am văzut încă o dovadă a faptului că ”omul sfințelte locul”. Cu energia sa debordantă și bucuria de a-i face pe cei din jurul său fericiți, Augustin a decorat apartamentul cu migală: culori vesele, colțuri creative și o stare generală de bine. Ne-am simțit la fel de bine ca la o petrecere de liceu, cu momente dedicate copilăriilor, doar că mâncarea a fost mult mai gustoasă, iar compania avea glume mai fine. 🙂

Sursa foto.

Și uite așa am realizat eu, post-petrecere, că sunt în acel moment al vieții în care vreau la fel de mult să călătoresc pe cât vreau să-mi găsesc acel loc pe care să-l numesc ”acasă”. Și știu că vreau să-l construiesc alături de El, să alegem împreună nimicuri care ne plac, pe care să le aranjăm după placul inimii, alături de amintirile pe care le strângem în fiecare călătorie făcută împreună. Căsuța noastră. 🙂 Continuarea o știți voi sigur… 😉

PS: Și n-am plecat de la #apartIKEA cu mâna goală, ci cu un portret tare drăguț realizat de multitalentatul Augustin: