GSP are reclame targetate. Se vand de toate. Okazii.ro ne ofera: bilete pe sub mana la meciul Bayern – Steaua, BMW diesel limuzina ca sa ajungeti in Germania (de unde puteti aduce si altele) si, in caz de conflicte violente (ca cele de pe meleagurile mioritice), box metalic rozeta (dar se mentioneaza ca e pentru autoaparare….right). Nu-i asa ca sunt perfecte pentru minunatii suporteri ai fotbalului romanesc?
The 11th Hour
The 11th Hour este un documentar despre mediu, dar nu este inca un documentar despre ecologie. Realizarea sa si implicarea unor importanti oameni de stiinta il fac asemenator ca importanta documentarului “An inconvenient truth”. De asemenea, filmul beneficiaza de sustinerea lui Leonardo Di Caprio, dar ,dincolo de acest fapt, importante sunt mesajele transmise de catre acest documentar.
Trei dintre ideile care mi-au atras atentia sunt:
– un student american aflat in primul an de facultate va privit deja cateva mii de ore la tv (aprox 4h si 7min/zi) si poate identifica cel putin 1000 de logo-uri corporatiste, dar mai putin de 10 plante si animale caracteristice zonei in care locuiesc;
– problema esentiala a planetei noastre este modul in care gandim: noi nu suntem diferiti de natura, noi facem parte din natura, noi suntem natura;
– trebuie schimbat obiectul dorintei pt a se ajunge la problema de baza; nu consumerismul este problema, ci ceea ce ne dorim sa consumam si dezechilibrele consumeriste care ne afecteaza;
– trebuie sa evoluam de la “well having” la “well being”.
Schimbarea fundamentala trebuia sa intervina in modul nostru de gandire, iar acest lucru va trebui sa se intample curand…fie ca vrem sau nu.
Ce le vom povesti copiilor nostri?
Mersul cu trenul acasa mi-a dat multe subiecte de gandire. Cand eram in gara la Ramnicu Sarat, aud un copil de vreo 4-5 ani intreband-o pe mama sa:”Mami, aici e Milano?”. M-a intristat intrebarea si am inceput sa ma gandesc serios la rolul parintilor de a ne introduce in istoria locurilor prin care trecem.
De cand eram mica si pana acum, tatal meu a fost cel care mi-a povestit despre locurile pe care le-am vazut. Mai intai mi-a spus despre Focsani, zugravind orasul nostru in culori atat de frumoase, incat aproape il vedeam cu ochii mintii. Apoi, de fiecare data cand plecam la sfarsit de saptamana sau in vacante, imi spunea povesti despre fiecare oras, despre fiecare obiectiv turistic, despre fiecare biserica etc. Avea intr-adevar si avantajul ca fusese ghid turistic, insa pasiunea cu care vorbea despre toate lucrurile ce ni se infatisau privirii ma fascina si imi deschidea ochii sa vad mai bine, sa fiu mai curioasa, sa vreau sa descopar mai mult. Chiar si acum, de fiecare data cand sunt curioasa de ceva, il intreb pe tati. El are mereu raspunsuri
Ai mei s-au intrecut intotdeauna in a-mi oferi informatii de tot felul despre locuri si oameni. Auzim copilul acela in tren, nu pot sa nu ma intreb: cum oare le vor descrie lumea viitorii parinti copiilor lor? Le vor mai povesti oare despre Stefan cel Mare, despre cetati si sate in care au trait scriitori celebri, despre munti si rauri sau le vor indica cel mai aproapiat bancomat, cel mai “tare” mall, cel mai bun restaurant?
Lumea se reorienteaza si sunt din ce in ce mai putini cei care mai stiu cate ceva despre orasele si satele tarii nostre. Informatia a devenit atat de specializata, incat multi considera ca nu e de datoria lor sa stie astfel de lucruri. Vom ajunge sa cautam pe Google in loc sa ne intrebam tatii? Eu sper ca nu, pentru ca le vom rapi copiilor nostri farmecul si curiozitatea de a descoperi putin cate putin lumea.
SAU?
Randuri din tren
In timp ce ma duceam acasa, cu trenul, am observat un lucru straniu: foarte multa lume citea. Mi s-a parut ciudat in sensul bun desigur, dar pana acum lumea se preta la lecturi usurele, precum un ziar sau vreo revista de 2 bani. Mi-a facut placere sa ma bucur de linistea din tren, lipsita de conversatiile banale, in timpul carora oamenii de autodezvaluie catre straini.
De fiecare data ma linisteste mersul cu trenul (asta nu cand vreo doamna are chef de vorbit). Sunt putin comunicativa; prefer sa ma retrag in mine, sa ma uit pe geam si sa ma bucur de intinderile sterpe, care ma fac sa uit de blocuri si strazi. De fiecare data insa constat ca timpul a trecut prea repede, ca nu ma mai sincronizez cu ritmul naturii, cum se intampla atunci cand eram mai mica. Atunci stiamcand se fac corcodusele tocmai bune, cand se coc agudele, cand se fac primii struguri. Din pacate, acum singurul lucru cu care ma mai sincronizez este orasul, iar cateodata devine obositor.
Burn after reading
Burn after reading e o comedie, desi in primele minute poate o sa va para ca s-a gresit incadrarea in gen. Am
ras pentru prima data la jumatatea filmului, dar n-a fost un ras ha-ha funny, ci mai degraba un ras de om surprins si amuzat in acelasi timp. Filmul trateaza subiecte de la crize de indentitate, la agentii secrete si adulter, iar personajele se inlantuie in relatii complicate si stupide.
Aglomeratia de staruri – George Clooney, Frances McDormand, John Malkovich, Tilda Swinton, Brad Pitt – nu e o problema, ci, din contra, inca un motiv in plus de a viziona filmul.
O comedie spumoasa, inteligenta, ce va va gadila placut neuronii.
I sing, you sing, we sing
Cand eram eu mai tanara, adica pe cand eram in clasa a X-a, am facut 2 ani de canto. Dragoste mare intre mine si muzica, materializata prin cateva concursuri pe plan local, o participare la Popstars si ceva cantari in cadrul a diverse spectacole de genul Ziua Copilului, Ziua Dascalului – chestii cuminti.
Pasiunea mea pentru muzica s-a manifestat mai intai in relatia cu instrumentele. La 5 ani incercam sa invat sa cant la vioara, care, chiar mica fiind, era aproape cat mine. N-am reusit s-o dovedesc, nu prea aveam eu rabdare. Pe la 7 si, respectiv, 8 ani m-am apucat de lectii de pian. Era frumos, imi placea, dar profesoara mea arata mai mult a barbat decat a femeie, ceea ce ma infiora. Am abandonat si pianul. Intr-a VI-a, dat fiind ca aveam un prieten de familie care canta la chitara, am zis s-o incerc si pe asta. M-am tinut vreo jumatate de an, dar lipsa degetelor lungi si a rabdarii m-a facut sa renunt.
Acum nu mai stiu sa cant la niciun instrument, dar vocea inca ma tine; sau cel putin asa cred eu. E adevarat ca nu suna ca atunci cand faceam canto, dar, daca o incalzesc nitel, e decent.
Cheful de cantat nu mi-a trecut si uite asa am iesit cu prietenele mele la karaoke o data, La Cafe Deko, insa atmosfera rece nu prea m-a incantat. Am iesit insa din nou alataseara si de data asta a fost de pomina.Cafeneaua Actorilor e un loc primitor, cu sau fara karaoke, dar dupa meci (pierdut de Steaua – nici n-are rost sa mai scriu despre asta) eram gata sa iau cu asalt microfonul. Cand mi-a venit randul nu mai stiu exact cum am cantat – stiu ce, dar nu cum -, insa nu m-a huiduit nimeni si am presupus ca nu a fost asa de rau.
Data viitoare o sa fac o treaba mai buna! A fost placut sa ma desfasor din nou. 🙂