După un weekend petrecut între oameni dintr-o organizație studențească foarte cunoscută la noi și extrem de lăudabilă pentru eforturile pe care le face, am realizat că în România lipsește ceva din sistemul de învățământ (dincolo de lucrurile absolut evidente): mentorship-ul.
De-a lungul anilor petrecuți în școală, liceu și facultate, întotdeauna a existat un profesor, o profesoară sau mai mulți/multe care m-au marcat și ale căror cuvinte le sorbeam. Acei profesori sunt oamenii meniți pentru această meserie, cei care știu cel mai bine cum să sculpteze în spiritul năzdrăvan de copil, cei care știu să motiveze și să scoată de acolo ce e mai bun, cei care știu să te împingă către performanță.
În școala generală a fost doamna învățătoare Olaru, cu voce caldă și ochi blânzi, care ne-a învățat cum să rotunjim literele și care ne-a format ca grup până în clasa a patra. În clasele V-VIII a fost domnul Nicolae, dirigintele nostru răbdător, care ne acoperea în fața celorlalți profesori când făceam vreo năzbâtie și care avea destulă energie pentru orice, deși am fost ultima lui generație înaînte de a ieși la pensie. Tot atunci a fost și doamna Istrate, care mi-a insuflat dragostea pentru limba engleză și care m-a învățat toată gramatica limbii engleze. Ei îi datorez anglofilia mea.
În liceu a fost domnul diriginte Lefter, cu pasiunea dumnealui pentru Eminescu și limba spaniolă, omul care m-a motivat să merg la toate olimpiadele la care puteam și care ne-a împins întotdeauna către o cunoaștere mai bună a limbii române. Tot în liceu a fost și domnul Tîlvăr, profesorul meu preferat de limba engleză, ale cărui sarcasm și ironii făceau deliciul orelor de engleză (și la plecarea căruia mi s-a rupt sufletul de tristețe fiindcă știam că profesorii ca dumnealui sunt rari).
În facultate l-am avut drept reper unic pentru tot ceea ce înseamnă a fi profesor pe domnul Dinu, a carui educație și ale cărui cunoștințe îl făceau să fie mai mult decât un profesor și care a avut și are respectul tuturor studenților săi, fără excepție.
Ce mi-a lipsit însă a fost timpul să pun întrebările pe care aș fi vrut să le adresez acestor profesori, să discut cu ei despre planurile mele, să învăț din experiența lor și altfel decât în cadrul sălii de clasă. Mi-a lipsit apropierea și mi-aș fi dorit să-i am ca mentori, care înseamnă mult mai mult decât transferul de cunoștințe.
Mi s-ar părea o idee excelentă să fie introdus acest concept, fie el și opțional, în sistemul de învățământ din România. Ar ajuta ca educația să nu fie doar una academică, ci și una spirituală, introspectivă, formatoare dincolo de simpla acumulare de cunoștințe. În același context, cred că și profesorii ar percepe mai bine roadele muncii lor și aprecierea pe care o au discipolii lor ar fi mai ușor transmisă.
În cheia aceleiași idei, am văzut trailerul unui film care cred eu că va face istorie și care atacă o parte foarte personală a sensibilității individuale: Detachment.
Voi v-ați fi dorit să aveți un mentor în anii petrecuți în școală?
Sursa foto.
