Mentorship-ul în învățământ

După un weekend petrecut între oameni dintr-o organizație studențească foarte cunoscută la noi și extrem de lăudabilă pentru eforturile pe care le face, am realizat că în România lipsește ceva din sistemul de învățământ (dincolo de lucrurile absolut evidente): mentorship-ul.

De-a lungul anilor petrecuți în școală, liceu și facultate, întotdeauna a existat un profesor, o profesoară sau mai mulți/multe care m-au marcat și ale căror cuvinte le sorbeam. Acei profesori sunt oamenii meniți pentru această meserie, cei care știu cel mai bine cum să sculpteze în spiritul năzdrăvan de copil, cei care știu să motiveze și să scoată de acolo ce e mai bun, cei care știu să te împingă către performanță.

În școala generală a fost doamna învățătoare Olaru, cu voce caldă și ochi blânzi, care ne-a învățat cum să rotunjim literele și care ne-a format ca grup până în clasa a patra. În clasele V-VIII a fost domnul Nicolae, dirigintele nostru răbdător, care ne acoperea în fața celorlalți profesori când făceam vreo năzbâtie și care avea destulă energie pentru orice, deși am fost ultima lui generație înaînte de a ieși la pensie. Tot atunci a fost și doamna Istrate, care mi-a insuflat dragostea pentru limba engleză și care m-a învățat toată gramatica limbii engleze. Ei îi datorez anglofilia mea.

În liceu a fost domnul diriginte Lefter, cu pasiunea dumnealui pentru Eminescu și limba spaniolă, omul care m-a motivat să merg la toate olimpiadele la care puteam și care ne-a împins întotdeauna către o cunoaștere mai bună a limbii române. Tot în liceu a fost și domnul Tîlvăr, profesorul meu preferat de limba engleză, ale cărui sarcasm și ironii făceau deliciul orelor de engleză (și la plecarea căruia mi s-a rupt sufletul de tristețe fiindcă știam că profesorii ca dumnealui sunt rari).

În facultate l-am avut drept reper unic pentru tot ceea ce înseamnă a fi profesor pe domnul Dinu, a carui educație și ale cărui cunoștințe îl făceau să fie mai mult decât un profesor și care a avut și are respectul tuturor studenților săi, fără excepție.

Ce mi-a lipsit însă a fost timpul să pun întrebările pe care aș fi vrut să le adresez acestor profesori, să discut cu ei despre planurile mele, să învăț din experiența lor și altfel decât în cadrul sălii de clasă. Mi-a lipsit apropierea și mi-aș fi dorit să-i am ca mentori, care înseamnă mult mai mult decât transferul de cunoștințe.

Mi s-ar părea o idee excelentă să fie introdus acest concept, fie el și opțional, în sistemul de învățământ din România. Ar ajuta ca educația să nu fie doar una academică, ci și una spirituală, introspectivă, formatoare dincolo de simpla acumulare de cunoștințe. În același context, cred că și profesorii ar percepe mai bine roadele muncii lor și aprecierea pe care o au discipolii lor ar fi mai ușor transmisă.

În cheia aceleiași idei, am văzut trailerul unui film care cred eu că va face istorie și care atacă o parte foarte personală a sensibilității individuale: Detachment.

Voi v-ați fi dorit să aveți un mentor în anii petrecuți în școală?

Sursa foto.

I want to break free

Concluzia săptămânii trecute este că trebuie să fac cumva astfel încât să ies din birou mai des.

Cum am ajuns la această concluzie? Observând ciclul creativității mele: cele mai bune idei vin după o vacanță (mai scurtă sau mai lungă), după o noapte de somn liniștit, după un weekend la părinți sau după o perioadă de deconectare digitală (care se întâmplă în toate situațiile menționate anterior). Ideile bune, abordările creative – toate se ivesc atunci când mintea are timp să-și așeze informațiile, să le închege într-un mod nou.

Această decizie am luat-o după ce am citit la Auraș că va petrece o săptămână prin țară cu șoferii de tir mi s-a părut o idee excelentă de campanie, știind cât de amuzanți sunt acești oameni, din ceea ce auzeam prin stație când eram plecați în Redescoperă România. De asemenea, proiectul Experience Hotel de la care face live blogging Hoinaru e o altă încercare de a determina cum ne-am trăi viața dacă ea nu ar fi măsurată constant în funcție de ceas. După prea multe ore petrecute în birou, ieșitul în alte contexte, la ore pe care altfel nu le-ai avea libere, sună drept un scenariu ce m-ar putea ajuta să îmi regăsesc flacăra.

Prin urmare, am decis să încerc să fiu mai eficientă decât de obicei și să-mi fac timp să vizitez muzeele la care nu am reușit să ajung până acum, să citesc o oră în parc sau să fac alte lucruri pe care nu le-aș face în mod obșinuit sau să mă pun în situații în care nu aș avea cum să fiu dacă aș rămâne la birou. Oricât de mult ai vrea să dai tot ce poți, la un moment dat te simți stors ca o lămâie și nu mai poți livra rezultate la standardele pe care îți dorești să le respecți. Atunci e nevoie de o schimbare.

Voi ce schimbări faceți când simțiți că aveți nevoie de o ruptură de ritm pentru a vă recăpăta motivația/inspirația/flexibilitatea în gândire?

Sursa foto.

Sensation(al)!

Sensation în România a demonstrat că se pot crea evenimente spectaculoase la noi, că avem unde să ne desfășurăm dacă există profesioniști care să exploateze spațiul disponibil.

Organizarea Sensation “The Ocean of White” a presupus un efort logistic considerabil, însă olandezii sunt obișnuiți cu asta, fiindcă organizează acest eveniment peste tot în lume, reușind să mențină standarde înalte pentru acest concept și având un impact uimitor oriunde este implementat. Desigur, au mai fost concerte de mare amploare organizate la noi, însă niciunul atât de spectaculos. În fața celor 15.000 de oameni de la Romexpo s-au desfășurat, timp de 7 ore, ”48 de fântâni arteziene, cu 100 000 de litri de apa curentă folosită în fiecare ora din show, 160 de cabine de sunet, 20 de sisteme laser și 200 de efecte pirotehnice diferite” (sursa: comunicatul de presă oficial).

Intro-ul a fost senzațional, exploziile de la început făcându-mă să mă simt de parcă eram într-un labortor de-a lui Tesla, în timpul unui experiment. Entuziasmul a fost debordant. Am filmat acest moment și abia aștept și montajul video oficial, ca să văd și alte unghiuri ale show-ului. Scena a fost incredibilă, decorurile ”larger than life”, iar eu am rămas profund impresionată de toate scenariile și momentele create. Așa cum a afirmat și Dan, standardele au fost ridicate prin acest eveniment.

Peste toate acestea, line-up-ul a făcut show-ul așteptat, Pete Tong fiind preferatul meu, mai ales fiindcă a pus una dintre piesele mele preferate din ultima vreme: Greyhound de la Swedish House Mafia. Am auzit că Hardwell a avut un show incredibil, așa cum mă și așteptam. Din păcate eu nu am mai putut asista la el, fiindcă oboseala m-a doborât.

Faptul că aproape 4000 de străini ne-au vizitat țara cu această ocazie este un alt plus, iar codul vestimentar al evenimentului este un excelent prilej de a crea o atfel de unitate decât cea a gusturilor comune pentru muzică, element care a avut cel mai mare impact, în opinia mea. Dacă până și pe Claudia, care nu e fan EDM, a prins-o, atunci e clar un semn că Sensation și-a îndeplinit misiunea în România.

Eu nu pot decât să mă bucur că am avut ocazia să particip la acest eveniment, unde am văzut parcă o deschidere mai mare din partea publicului și un apetit mai mare pentru a trăi și altfel de happening-uri. Sper doar ca data viitoare biletele să fie nițel mai ieftine, astfel încât să avem un public mai numeros.

Puteți găsi câteva fotografii aici și mai multe aici.

Voi ați fost la Sensation? Cum ați perceput evenimentul?

Sursa foto.

Privirea către sine

Continuând discuția despre femininate începută alaltăieri, aș vrea să vă povestesc astăzi despre părerile mele în legătură cu greutatea corporală și noțiunea de frumusețe feminină înțeleasă greșit tot mai adesea, mai ales de tinere care abia pășesc în sau din adolescență.

Personal, nu am fost niciodată top model și nici nu mi-am dorit să fiu. Am avut momentele mele în care am avut mai multă grijă de corpul meu și altele în care alte griji au luat locul timpului pe care îl dedicam sportului sau activității fizice. Deși mi-am dorit mereu să fiu mai slabă (ce femeie nu-și dorește?) nu am putut vreodată ține o dietă și nici la lasă nu am reușit să merg mai mult de 3-4 luni consecutiv. Cu toate acestea, în ultimul an am reușit să mă apropii cu pași repezi de greutatea la care îmi doresc să ajung. A fost un proces progresiv, negrăbit, neforțat.

Eu și greutatea

N-am fost niciodată de acord cu dietele drastice, cu slăbitul prin înfometare sau alte tactici care agresează corpul. Consider că sănătatea e mai importantă decât orice, dar sănătatea este legată și de greutatea corporală, motiv pentru care cred cu tărie că este extrem de important să-ți păstrezi o greutate constantă.

Personal, urmez câteva reguli simple, care mă ajută să mă simt bine, să-mi păstrez echilibrul (precar, din cauza ritmului în care muncesc, a orașului în care trăiesc etc.):
– nu mănânc pâine, decât foarte, foarte rar;
– nu beau cafea și nu fumez;
– beau ceai verde și alte tipuri de ceai aproape în fiecare zi;
– mânănc fructe și legume în fiecare zi;
– beau multă apă și evit sucurile, mai ales pe cele acidulate;
– mănânc rar fast food și gătesc cu foarte puține grăsimi.

Mi-aș dori să pot adăuga acestei liste și faptul că fac sport măcar o dată pe săptămâna, dar lucrul acesta încă îmi dă bătăi de cap. Părerea mea este că mai important decât să încapi în rochia aceea cu 2 mărimi mai mică este să nu gâfâi după ce urci 3-4 etaje, să poți alerga 2-3 km fără să te doară splina, să ai elasticitate și, în general, să fii sănătos și să nu ai dezechilibre în corp.

Sfatul specialistului

Pentru că mereu mi-am dorit să merg să cer sfatul unui medic nutriționist și mereu am amânat acest lucru, acum am decis că e momentul să cer sfatul specialistului. De aceea m-am bucurat să aflu că Plafar a demarat o inițiativă de educare în alimentație prin oferirea de consultații gratuite cu un nutriționist Plafar iîn 15 magazine din București și din țară.

Programul se numește ”O vară SLIM – FIT” și a început pe 5 aprilie, dar nu vă faceți griji, fiindcă va dura până pe 31 mai. Puteți să vă faceți programări de miercuri până duminică, între orele 16-21, la numărul de telefon verde 0800-07-03-07 sau la oricare dintre magazinele Plafar. Mai jos aveți și calendarul pentru această campanie:

Așa cum indică anunțul campaniei, un media specialist în nutriție ”va determina cu ajutorul aparatului OMRON: procentul de șesut adipos; Indicele Masei Corporale (IMC); nivelul de șesut adipos visceral; rata metabolismului bazal. În baza rezultatului, medicul va propune o dietă personalizată și va oferi sfaturi complementare pentru detoxifiere, drenaj, slăbire.”

Eu am fost la un test de depistare a intoleranțelor alimentare, anul trecut, tot în cadrul unei campanii Plafar și am fost mulțumită de rezultat. Vă propun însă să vă faceți programare din timp, fiindcă deja locurile se epuizează rapid.

Tu ce faci în plus pentru a avea grijă de tine și de corpul tău?

Forța feminității

”Forța feminintății care dezmărginește logica absurdă a bărbatului.”

Așa cuprinde Dan Puric rostul feminității ca într-o cutie a Pandorei. Tot el povestește și despre nevoia omului de mister, de a explora, de a încerca să pătrunzi cu mintea lucruri nedeslușite încă. Și e nu e chiar la îndemână să mai simți fascinația misterului, mai ales când totul pare explicat tehnic, disecat și dezvăluit în goliciunea componentelor sale.

Misterul și bucuria suavă a feminității se mai regăsesc rar, dar sunt la fel de încântătoare de fiecare dată. Feminitatea e suplețea spiritului, gingășia atingerii și tandrețea emanată prin toți porii de către o femeie conștientă de rostul său pe lume.

Feminitatea este însă în pericol de a se pierde, amenințată fiind de prea multe griji, prea multe responsabilități și, în general, prea multe din toate. Dar în acest refugiu ne regăsim, noi, femeile, liniștea și ne reamintim menirea noastră: de a iubi și a simți cu pasiune, de a împărtăși bucuria viselor și a emoțiilor cu cei din jur.

Orice prilej e potrivit pentru a te bucura că ești femeie, mai ales când e un lucru pe care îl știi doar tu și îl împarți doar în ocazii de neprețuit. Sensibile la atingeri și deschise simțurilor, femeile sunt mai atente la materialele cu care își învelesc trupul. Dantelă, satin și brețele fine – iată lucrurile sofisticate, care ne aduc bucurii și zâmbete.

Așa de mult m-am bucurat să găsesc o poveste a feminității cultivate și a misterului, a fascinației și a secretelor bine păstrate la I.D. Sarrieri, încât nu am putut să nu vă împărtășesc ce gânduri mi-a inspirat. Blogul lor e înțesat de istorii încântătoare care ilustreză evoluția conceptului de femeie, iar produsele lor sunt create cu atâta grijă pentru fiecare detaliu, încât mi-este clar că inspirația e izvorâtă din cele mai ascunse dorințe ale doamnelor și domnișoarelor de pretutindeni.

Bucurați-vă de voi, dragi cititoare, în fiecare clipă, iar voi, bărbaților, nu uitați că aveți alături și în jurul vostru ființe fragile, care, în ciuda forței pe care o emană uneori, au nevoie să le aduceți aminte că sunt delicate și elegante.

Sursa foto: pagina de Facebook I.D. Sarrieri și blog I.D. Sarrieri.

Rolul generației noastre

Citesc de câteva zile Dan Puric – ”Cine suntem” și, dincolo de faptul că sunt tulburată de luciditatea și profunzimea gândirii acestui om extraordinar, în mintea mea răsar o mulțime de întrebări și chestiuni care nu răsar după vreun articol citit pe net. Oricât de prețioase ar fi informațiile pe care le citim online, nimic nu se poate compara cu cititul unei cărți.

Revenind la Dan Puric și la observațiile sale, percepția mea este că acest om fantastic privește atât de pătrunzător cu ochiul minții starea țării și mai ales starea spirituală a românilor, încât te zguduie din temelii. Dan Puric pune degetul pe rană, identifică probleme și căi de rezolvare, îmbină latura spirituală cu cea pratică și nu încetează nicio clipă să creadă, profund și nestrămutat, în esența poporului nostru.

Însă, ca orice om cultivat și profund ancorat în realitatea societății românești contemporane, Puric observă problema fundamentală a generației noastre: lipsa unui scop, a unei meniri elementare care să ne conducă și care să coaguleze acțiunile individuale într-o direcție comună. Puric remarcă faptul că generația noastră (cei năascuți spre finalul comunismului și la începuturile capitalismului) este una care nu își cunoaște și nu își recunoaște trecutul, o generație spontană care se concentrează pe a trăi în moment. E de ajuns să aruncăm o privire în jur, să vedem doar câteva reclame al căror public țintă suntem, să ținem cont de rata de emigrare și de alți factori pentru a vedea câtă dreptate are.

Nu pot să nu mă întreb care e rolul generației noastre? Nu neapărat doar în România, ci peste tot în lume. Voi ce scop măreț credeți că trebuie să atingem, ce mare schimbare trebuie să aducem în lume? Oricât de bine am trasa obiectivele personale, întotdeauna vom avea nevoie să avem scopuri mai mari decât noi, să facem parte dintr-un plan supraindividual.

Tu care crezi că e scopul generației noastre?

Sursa foto.