Beatrice, my sweetheart…

Unii dintre noi își exprimă trăirile mai ușor, alții mai greu. Psihologia împarte oamenii între extrovertiți și introvertiți. Primii sunt expansivi și tind să-i împovăreze câteodată pe ceilalți cu greutatea sentimentelor lor, dar faptul că se descarcă îi ajută să doarmă noaptea. Și apoi sunt ceilalți. Cei care nu găsesc vorbele potrivite pentru a da culoare sentimentelor lor, pentru e le lăsa să scape, pentru a se curăța pe dinăuntru. Fiindcă, egoist vorbind, comunicarea cu Celălalt este o formă de purificare. Dar unii n-au parte niciodată de binecuvântarea aceasta, fiindcă ceva îi inhibă. Povestea acestui film este despre un astfel de tip uman.

Când sentimentele sunt înăbușite, sufletul se sufocă…

Beatrice, my sweetheart – un film de George Bøgdan E. Gäneart, cu Sorin Bujoreanu și Marina Neagu în rolurile principale:

Beatrice, my sweetheart (2010) from George Bøgdan E. Gäneart on Vimeo.

Are movies just cliches?

This little video got me thinking: are movies just cliches?

I mean, I know that their quality has been dropping and that the entire industry is currently reorganizing elements in order to spur out creativity, but, nonetheless, is it just a mix of internalized frames or is it something more? What makes that special element appear? Because it seems to me that, lately, movies tend to fall in certain, well depicted categories. And I cannot say I like it.

Avatar

Joi seară am fost la avanpremiera filmului Avatar în Mall Vitan, organizată de LG. Țin să-i mulțumesc încă o dată lui Sorin Rusi pentru invitație. 🙂

Avatar e cel mai scump film din istoria cinematografului: 500 milioane de dolari. Și cred că este și filmul la care s-a lucrat cel mai multȘ 15 ani. James Cameron nu se dezice și marchează încă o dată istoria cinematografiei. Rezultatul este magnific! Grafica este absolut excepțională, fiindcă simbioza între elementele virtuale și cele reale este aproape perfectă. Avatar explorează posibilitățile tehnice și sociale ale imaginației umane, dând naștere, timp de 2 ore și 40 de minute, unei lumi la fel de reale și palpabile ca cea pe care o trăim în fiecare zi. Avatar este tipul de film în care te scufunzi și pe care vrei să-l trăiești.

Ce am apreciat însă cel mai mult a fost filozofia lumii Na’Vi, creată în jurul ideii că lumea în care trăim este un flux de energie din care facem parte cu toții, iar echilibrul acestei lumi este extrem de precar. Personajele virtuale sunt extrem de senzitive, de intuitive, ceea ce le face să se umple de emoție. Ceea ce la început pare o lumea stranie și străină devine, până la sfârșitul filmului, o lume cunoscută, căreia vrei să-i iei apărarea. Nici măcar monștrii nu mai par dezgustători. Străinul devine cunoscut. Aceasta este cea mai mare realizare a filmului, din punctul meu de vedere: faptul că a reușit să tranforme niște personaje desenate pe calculator în ființe capabile de emoție și capabile să o și transmită.

Complexitatea filmului este într-atât de mare, încât există o enciclopedie despre planeta Pandora, scrisă de biologii, antropologii și restul experților și a oamenilor de știință care au contribuit la crearea acestei lumi fantastice.

Însă mai e ceva. Așa cum am perceput eu povestea, conflictul din film este o expunere a celui care există deja între noi, oamenii din aceeași lume: populația Na’Vi suntem noi, cei care însă mai credem în emoții, în spiritualitate și cei care mai ascultăm încă ce au de spus ceilalți, simțindu-ne legați de universul din jurul nostru; oamenii, colonizatorii, sunt cei care au uitat toate aceste lucruri și se hrănesc din cuceriri goale de sens. E o poveste simplă, însă mult mai reală și mai profundă decât am vrea să fie. Poveștile memorabile sunt simple. Așa cum este și acest film, dacă vă permiteți vouă înșivă să-l vedeți și nu doar să-l priviți.

Pentru o altă părere, puteți citi aici recenzia CNN.

Avatar trailer:

[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=cRdxXPV9GNQ]

District 9

De când am văzut filmul, tot a rumegat nişte idei pe care vreau să le împart acum cu voi. District 9 e mai mult decât un film, fiindcă îmbină atâtea probleme identitare ale umanităţii încât îşi depăşeşte condiţia de peliculă cinematografică. E unul dintre puţinele filme care chiar m-au impresionat în ultima vreme, fiindcă restul sunt fie mult prea superficiale, fie nu duc poveste până la capăt într-un mod credibil şi profund.

District 9 e un film cu extratereştri, la prima vedere. Eu aş spune că e un film despre alteritate. citeste mai departe →

Cateva filme

An American Carol – o comedie nereusita, ca majoritatea celor din ultima vreme. Daca nu aveti ce face si chiar vreti sa va puneti creierul pe pauza, poaaate.

The reader – un film care isi merita premiile, viu si patrunzator. Singurul defect e ca e un pic prea lung.

I love you, man – o comedie chiar simpatica in care s-ar putea sa va regasiti. E potrivita pentru o seara linistita.

Imagine that – o alta comedia relativ simpatica. Nu m-a dat peste cap, dar nici nu mi-a venit sa inchid player-ul dupa 5 minute.

The hangover – stupiditate la nivel maxim. Un exemplu prost pentru barbatii care cred ca pot face orice si iesi cu basmaua curata.

Two lovers – fad. Pur si simplu fara sare si piper.

The lucky ones – un film despre drame personale si optiuni.

Crossing over – un film profund, plin de substanta. Recomandat cu toata caldura! (Ignorati propaganda tipic americana.)

Public enemies – Johnny Depp foarte bun si o poveste interesanta. Pacat ca eram un pic prea somnoroasa.

Funny people – nu va fi o comedie. Adam Sandler nu mai e ce a fost, iar un film de 2 ore si 20 de min nu-i aduce niciun beneficiu.

Up – o animatie excelente de la Pixar si o poveste despre cum sa-ti traiesti visele inainte sa fie prea tarziu. Recomandat!

The final Prison Break

prison-break-the-final-breakWow….I can’t believe it’s over. 🙁 I’ve been watching Prison Break since I started going to the University and it’s been 3 years now. I just can’t believe I just saw the last episode. I know this might sound cheesy, but it was incredibly sad. It’s just unbelievable that Michael dies in the end. I guess there is never a happy ending. You can’t have everything.

Beyond the stories in this series, I always appreciated Prison Break as a metaphor of life: full of constant obstacles, challenging, hard. Still, we find in ourselves the power to overcome these obstacles and move forward, even in the hardest periods. Along the way, you lose some friends, you win some, you find love, you lose it and find it again. Life keeps on bringing surprises around the corner and you’re never sure what you’re going to get, but still you take the chance of finding out.

In the end, it’s about the chances you took and if you made the most out of them. And there can never be a trully happy ending. Because life is just like us, imperfect, faulty. Still, we should try to make the most of it.

Honestly, I found Prison Break inspiring and it was one of my favourite series ever. The actor were amazing and, for 3 years, they were a part of my life. Still, there is the sadness of an ending.