Privind înapoi către ce zi plină am avut, pot spune că am trăit într-o zi cât trăiesc alții într-o săptămână. Dimineața ne-a găsit în cochetul Hotel Europa din Târgu Jiu, care m-a făcut să mă simt de parcă eram într-un film italian clasic. După micul dejun am plecat prin Defileul Jiului, către Petroșani. Priveliștile care mi s-au așternut în fața ochilor au fost fără cusur. Păduri de poveste, apă limpede și șosele care te îmbiau la condus. În drum am vizitat scurt Mănăstirea Lainici, bine îngrijită și cu un farmec aparte, deși nu sunt în mod special religioasă. Tot acolo ne-am reunit și cu echipajul nr. 3, format din Doru și Augustin, care au făcut voioși baie în apa rece ca gheața a Jiului, speriind peștii și stricându-le, probabil, ziua pescarilor de pe mal. Însă entuziasmul nostru contagios nu avea cum să nu-i înveselească și pe ei. Desigur că Bobby nu ne-a iertat nici de data asta și am plecat mai departe cu pantalonii semiuzi.

Popasul următor l-am făcut la Petroșani, la Muzeul Mineritului, unde domnul Pușcașu, ghidul nostru, ne-a arătat că omul sfințește locul. N-aș fi crezut că acel muzeu gri și ușor ponosit poate ascunde atâtea povești incredibile despre oamenii care lucrează departe de lumina soarelui, scoțând la suprafață minuni din adâncuri, care ne fac nouă viața mai ușoară și mai frumoasă. Fiecare piatră și fiecare fir de sârmă folosesc la ceva, au un scop și fiecare element își are rostul lui într-o lume în care există pasiuni, idealuri și competitivitate. Domnul Pușcașu, care lucra la un gard când am ajuns, îmbrăcat cu o salopetă din anii 60, a lăsat totul baltă și ne-a spus despre cum soțiile minerilor au făcut grevă în 1980, fiindcă măcelarii zonei scumpiseră carnea de 50 de ori, așa că ele au dat milităria jos din pod și le-au dat o mamă de bătaie pe care să o țină minte multă vreme de atunci încolo. După 23 de ani de minerit, dl. Pușcașu știa toate ierarhiile și toate dedesubturile mineritului și ne-a arătat cum este structurată o carieră, ce rol au minerii salvatori și cum funcționează echipajul acestora. Am văzut echipamente care au funcționat din anii ’40 și până în 2006 și ni s-au explicat etapele dezvoltării bazinului minier Petroșani. Am ascultat captivați și am aflat că, în ciuda dificultății meseriei, minerii au avut parte și de ceva beneficii, așa că viața nu e foarte, foarte grea. Cu părțile ei bune și rele, dl. Pușcașu ne-a ținut prinși în lumea lui timp de o oră și poveștile ar fi continuat dacă am fi avut timp să-l ascultăm în continuare.

După ce am plecat inspirați de către acel om simplu, dar atât de spiritual, am mers la Peștera Bolii, care, în ciuda numelui, este extrem de frumoasă. Am străbătut la pas peștera, în timp de Doru Panaitescu ne-a povestit despre cum s-a format și despre diversele formațiuni carstice. Preferata mea a fost formațiunea de tip gaura cheii, care arată de parcă apa a lăsat în piatră semnul dragostei lor eterne, care le macină de-a lungul timpului, în chipul cel mai frumos. Peștera a reintrat în circuitul turistic în 2006, când o pereche de tineri s-au căsătorit acolo. Aș mai fi stat și m-aș mai fi răcorit alături de liliecii care ne dădeau târcoale deasupra capetelor, însă, din nou, a trebuit să reluăm drumul.

Am încercat apoi să ajungem la cetatea dacică de la Bănița, însă nu am reușit. Ne-am bucurat însă de niște peisaje senzaționale și de priveliștea dată de canionul carstic de la Bănița (puteți citi mai multe despre astfel de monumente naturale aici), care se ascunde după o curbă, dar pe care nu trebuie să-l ratați.

Destinația următoare a fost Castelul Corvinilor. Sau al Corvineștilor. Sau al Huniazilor. Oricum l-ați numi, tot la fel de frumos și spectaculos este. La prima vedere pare rupt dintr-un film medieval, dar nu este opera studiourilor de la Hollywood, ci e chiar al nostru. Priveliștea e superbă, iar interiorul cetății deja m-a făcut să-mi imaginez viața la palat, balurile, cavalerii și domnițele. Chiar și temnița din turn era frumoasă. Pășeam cu grijă, de teamă să nu deranjez liniștea perfectă a locului (în unele părți). Mi-a plăcut tare mult și acest palat ocupă de departe locul întâi în clasamentul cetăților și palatelor pe care le-am văzut la noi în țară. Dacă aveți drum, trebuie să-l vedeți neapărat.

De acolo am pornit spre Orăștie, înainte de care am zărit un monument tare ciudat pe vârful unui deal. Curioși din fire, nu puteam scăpa ocazia de a vedea ce e acolo. Am descoperit că era un monument dedicat lui Decebal, destul de nonconformist, ornat cu o sabie dacică spectaculoasă. Tot pe lângă Orăștie (între Orăștie și Geoagiu) am căutat castrul roman Germisara, pe care l-am găsit aproape ascuns pe un deal, însă care avea și el povești de depănat, doar că nu avea cine să ni le spună. Cu apusul în spate, am plecat spre Sibiu și apoi spre Râmnicu Vâlcea, străbătând o Vale a Oltului extrem de aglomerată, dar frumoasă. Acest articol e scris chiar pe drum #prinromania, așa că sper să vă pot transmite măcar o părticică din bogăția și frumusețea locurilor pe care le-am văzut astăzi. Cine a mai scris un articol pe blog pe Valea Oltului să ridice mâna sus! 🙂

Am purtat cu bucurie tricourile Petrom și ne-am bucurat de încă o zi în care am redescoperit România, autentică, naturală, pură și plină de istorii care de care mai frumoase.Suzuki și Citroen ne-au purtat prin locuri care mai de care mai năstrușnice și s-au descurcat cu brio, întorcând chiar și capete pe stradă sau, după caz, prin pădure. Abia aștept încă o zi de experiențe extraordinare alături de o gașcă de oameni cu care am râs și am povestit cu atâta poftă, încât mi-aș dori ca fiecare zi să o pot trăi cu aceeași intensitate.
Iată și o selecție de fotografii de astăzi. Voi completa albumele când voi ajunge acasă, așa că, deocamdată vă pot împărtăși doar bucățele. Călătoria continuă și nu uitați de harta Petrom!