Și totuși… dacă?


Sâmbăta trecută una dintre cele mai bune prietenele ale mele s-a căsătorit, ceea ce pentru mine a însemnat destul de mult, fiindcă e prima nuntă în care m-am simțit implicată, și nu mă refer la partea organizatorică. A fost un moment în care mi-am dat seama că lucrurile devin foarte serioase (nu că nu ar fi fost și până acum), că cei din jurul meu încep să-și construiască familii și să facă pași decisivi, așa cum e cel de a întemeia o familie. Mi se pare că trebuie să ai mare încredere în tine și în celălalt ca la puțin peste 20 de ani să crezi că ai găsit dragostea vieții tale, dar cred că e ceva ce simți, oricât de siropos și clișeic ar suna asta. Și trebuie să ai curaj să crezi ca poți susține sentimentul ăsta toată viața. Ana și Ciprian sunt de departe cei mai potriviți doi oameni pe care i-am vazut vreodată și curajul lor parcă mi-a înmuiat puțin perspectiva.

Cei care mă cunosc știu că nu cred în căsătorie dintr-o mie de motive, pe care nu are sens să le enumăr aici. Însă așa cum încerc să mă educ în fiecare zi să accept tot felul de posibilități și să gândesc în afara stereotipurilor, trebuie să fac astfel încât să scap și de prejudecata asta pe care mi-am construit-o singură. Și totuși, dacă există și cazuri fericite? Nunta Anei și a lui Ciprian m-a făcut să-mi pun această întrebare și parcă să renunț la încrâncenarea mea mi-a dat un sentiment de libertate.

A trebuit să mai accept încă un lucru pe care, de multe ori, îl refuz, și anume acela că poți construi mult mai mult și poți ajunge mult mai departe în doi. Cu toate independența mea și cu toată voința de care dispun, recunosc faptul că mi se întâmplă să-mi doresc să am pe cineva alături, care să împartă cele bune și cele rele cu mine. You can only get so far on your own.

Un alt lucru pe care l-am simțit a fost un sentiment ciudat de liniște la cununia religioasă. Deși nu sunt des mergătoare la biserica și, în mare, nu cred în nimic din ceea ce înseamnă religie, parcă ceva ceva tot există. Măcar ideea că, într-un colț din lume, doi oameni își unesc viețile și promit să i se dăruiască unul celuilalt pentru totdeauna. Clipa în care am realizat acest lucru a fost un moment fără artificii și coloană sonoră lacrimogenă (deși lacrimile n-au lipsit), ca-n filme. A fost doar o clipă simplă, de conștientizare a iubirii pure și a frumuseții. Un moment perfect, așa cum rar ni se întâmplă să trăim. Și tare frumoși au mai fost! Nu-mi puteam lua ochii de la ei. În ciuda oboselii și a emoțiilor, radiau prin toți porii.

Încă un mit pe care Ana și Ciprian l-au dărâmat în ochii mei a fost acela că poți avea o nunta perfectă și la noi, în ciuda tradițiilor și nenumăratelor obiceiuri specifice culturii noastre. Totul a decurs ca de la sine, deși știu câtă muncă a fost în spatele acestui lucru, iar ei au fost parcă desprinși dintr-o poveste. De fapt, ”parcă” nu-și are locul aici, fiindcă ei sunt desprinși dintr-o poveste: povestea lor de dragoste.

Post-ul acesta e modul meu de a le mulțumi că mi-au deschis ochii în unele privințe și e felul meu de a le ura viață lungă, liniștită și frumoasă unul alături de celălalt! Să se iubească mereu la fel de mult, orice forme ar lua dragostea lor, și să aibă mereu prieteni minunați alături! Casă de piatră, dragii mei!

It’s like they say: never say never.

Centenarul primului avion cu reacție

”Ce noroc că sunt octogenar și că am avut resurse în timp și spațiu să aștept într-o lume care uneori înțelege și se urnește greu, mult prea greu.” – Henri Coandă, 1967

Puțini dintre noi știu că anul acesta avem de aniversat centenarul primului avion cu reacție, construit în 1910 de către Henri Coandă, în Franța. Pentru a marca această dată importantă pentru istoria țării noastre, Asociația Henri Coandă împreună cu ARCA au creat Jet100, unde puteți găsi de la informații despre avionul lui Coandă și până la programul manifestațiilor aeronautice.
Ce m-a suprins și ce m-a marcat în același timp legat de această aniversare este faptul că Henri Coandă avea doar 24 de ani când a construit primul avion cu reacție. Doar 24 de ani. Nu pot să nu mă gândesc la faptul că poate nu țintesc suficient de sus, că poate nu mi-am setat obiective suficient de înalte. Și tot acest lucru m-a făcut să-mi dau seama că ni se întâmplă să ne împiedicăm de lucruri mărunte, care ne distrag atenția de la peisajul de ansamblu. Exercițiul de a ne elibera de aceste probleme pentru a putea gândi creativ și pentru a ne concentra pe materializarea visurilor noastre trebuie sa fie unul continuu. Sfaturi excelente veți găsi și în articolul lui Dragoș Mănac. Capacitatea de a fi fericit necesită exercițiu. Tu cât de des îl faci?
Și un alt lucru important care m-a pus pe gânduri este și faptul că we take things for granted mult prea des (scuzați romengleza, dar nu m-a satisfăcut niciun termen din lb. română). Uităm să fim recunoscători pentru toate lucrurile pe care le avem. Ar trebui să-i fim recunoscători și lui Henri Coandă, datorită căruia astăzi putem zbura peste mări și țări și putem explora lumea extraordinară în care trăim. Visul lui ne ajută să ni le îndeplinim pe ale noastre. Visurile oamenilor se motivează, se ajută și se construiesc unele pe altele, oferindu-și căi către împlinire. Poți găsi pe alții cu vise ca ale tale? Puteți lucra alături pentru a le transforma în realitate?
When dreams collide, magic happens.

Soarele de zapada

Aftet the fallNu stiu altii cum sunt, dar mie chiar imi place Bucurestiul . Chiar si zilele astea, cand ne facem cu greu partie printre nameti, cand pericolul vine din cer (Atentie! Cad turturi! ) si ne zambeste cu ochi de sticla atarnand de stresini, dar si de pe pamant – pasii framanta zapada maronie de consistenta maronie in cautarea fragilului echilibru . Ma distreaza lumea care merge pe strada de parca ar fi mahmura, poate imbatata de amintirea ultimei cani de vin fiert sau treziti prea devreme de aerul tare . Imi place Bucurestiul cu miros de frig si ceata, cu zgomot de claxoane infundate, cu strigatele disperate ale masinilor inzapezite si autobuzele morocanoase . Cand il atingi pe umar, tresare: Bucurestiul era atent pe unde calca, atent sa nu-l stropeasca masinile…

Azi cand am coborat din autobuz incepuse sa ninga. Da. Iar. Stiu. Si zgomotul se astupa, si frigul se topea si norii se incaierau pe cer incercand sa para cat mai mari… “Soarele iernii ar trebui sa fie un bulgare de zapada!”, m-am gandit. Poate e vina filmelor americane sau poate e de vina doar imaginatia mea, dar am avut un moment newyorkez (asa se scrie?!), gen “Sex and the City”.

Da, stiu ca suna ciudat. Poate ca e sindromul post-sarbatori sau poate ca putem vedea luminite colorate in loc de faruri si ne putem bucura de iarna fara sa ne para rau ca nu putem scoate masina din parcare . Doar daca am vrea …