Absolut senzațională această femeie! Nu e nevoie să adaug nimic pe lângă cuvintele sale.
Sarah Kay e numele său, face ”performance poetry” (un mix între poezie și teatru) și trebuie neapărat să-i urmăriți canalul de Youtube.
Din primul rand
De când eram doar o mogâldeață știu că mi-a plăcut să stau în primul rând. În primii ani de școală, acest lucru era chiar necesar, fiindcă altfel n-aș fi văzut la tablă. Însă dintr-o necesitate, statul în prima bancă a devenit o obișnuintă. Și avea multe avantaje: faptul că nu mă deranja gălăgia făcută de colegii mei, faptul că făceam mai des contact vizual cu profesorii și astfel eram mai implicată în ceea ce predau și poate și faptul că se obișnuiseră cu fața mea, astfel încât nu-mi era teamă de a fi ascultată (la asta contribuia poate și faptul că-mi plăcea și-mi place încă să învăț).
Așadar, din toată istoria mea de ocupantă a primii bănci (chiar și în facultate), nu pot să nu mă întreb de ce e lumea așa de timorată și evită cu orice preț primele două rânduri de scaune de la orice eveniment sau adunare. Văd asta foarte des și am încercat să-mi dau seama care ar fi cauzele:
– timiditatea – care e un motiv legitim, însă nici eu nu sunt vreo extrovertită și nu mă sperie gândul de a sta în primul rând, probabil pentru că știu că mereu speakerii se uită la cei din spate;
– sentimentul de inadecvare sau că ești privit – din nou, un motiv corect, însă nimeni nu vine la evenimente cu gândul de a comenta despre alte persoane (mă rog, aproape nimeni, dar procentul este absolut neglijabil);
– fobia de a sta în primul rând, fiindcă aparent există și o formă extremă a acestei probleme;
– dorința de a sta relaxat, presupunând că acest lucru implică o postură percepută ca nepotrivită pentru un ocupant al rândului întâi.
După cum văd eu lucrurile, există doar părți bune în a sta în primul rând.
Revolta, revolutie si evolutie
Ne place despre noi să credem că suntem o specie evoluată. Desigur, avem și argumente pentru asta: am reușit să ajungem pe Lună, să eradicăm boli, să dăm naștere unor opere de artă remarcabile. Însă, cu toate acestea, natura noastră este incapabilă să depășească obstacolul fundamental al pervertirii prin setea de putere. Credem că faptul că ne aflăm în 2014, o perioadă atât de îndepărtată de barbarismele evului mediu, ne salvează de violență, de durere, de moartea inutilă a oamenilor. Definim normalitatea ca pe capacitatea de a trata conflictele diplomatic, însă ultima săptămână a arătat lumii cruzimea de care suntem capabili, ca rasă umană, în prim plan. Știm cu toții că astfel de crime împotriva popoarelor din toată lumea au loc în fiecare zi, dar percepția lor devine tot mai acută când se întâmplă la o aruncătură de băț de noi, mai ales când contextul ne este atât de familiar.
Poate că cel mai pregnant am resimțit, pe plan personal, sentimentul de neputință față de lupta ucrainienilor pentru libertatea și condițiile de viață care li se cuvin, nu de la sine, ci prin muncă. Ar trebui să fim conștienți de ce au trăit părinții noștri în comunism, dacă nu putem merge mai departe în trecut, și să ne gândim ce disperare poate fi în sufletul unor oameni care, până ieri, păreau că luptă singuri, fiindcă restul lumii nu se grăbea să le arate niciun semn de susținere real (politic, economic etc.). Ucraina, în umila mea opinie, este dovada faptului că purtăm cu noi acest bagaj istoric și geopolitic al luptei dintre estul comunist și vestul democractic (în accepțiunea sa ideală), chiar dacă facem parte dintr-o generație care nici măcar nu a înțeles Războiul Rece. [Câteva puncte cheie despre situația din Ucraina puteți citi aici.]
Vasily Fedosenko /Reuters/Landov via NPR
Revoluțiile nu se întâmplă doar în Europa, ci și în Venezuela, în Orientul Mijlociu, în Africa și multe alte părți ale lumii. Nu le putem cuprinde în spectrul nostru, fie fiindcă sunt îndepărtate geografic, fie cultural de noi, dovedind că progresul mijloacelor de comunicare nu a dus și la o evoluție suficientă a mentalității noastre, așa cum idealizăm noi.
Cu toții avem libertatea ca dorință esențială, însă faptul că ne lăsăm prea ușor distrași de tot ce se întâmplă în jurul nostru ne face să tratăm cu indiferență manipularea evidentă la care suntem supuși în fiecare zi, iar aici mă refer la aspectul politic în principal. Așa cum se întâmplă în Ucraina, se întâmplă și la noi, dar la un nivel pe care nu am ajuns încă să îl considerăm o amenințare reală. Sper ca, în câțiva ani, să nu ajungem să fim noi cei care lansează un astfel de apel:
Întrebarea la care trebuie să ne răspundem fiecare este: ce putem face ca să evităm ca setea de putere a unui grup să ne afecteze viitorul?
Odiseea barbatilor legendari
Mai întâi a fost Andi Moisescu. Apoi Cosmin Tudoran și Toma Nicolau. Le-au urmat Chinezu și Manafu, neașteptați purtători de bărbi generoase.
S-a discutat aprins pe tema autenticității părului facial, căci unii iubesc bărbile:
Alții nu-și pot crede ochilor:
Iar unii ridică din sprânceană în semn de suspiciune:
Un lucru a reieșit clar, și anume acela că a crește o barbă legendară este o abilitate demnă de un showman. Apoi am aflat că pretextul bărbilor mai mult sau mai puțin veridice este noua campanie Heineken – The odyssey. A umblat vorba-n târg că e prima reclamă realizată cu oameni obișnuiți, căci pe platourile de filmare n-a călcat picior de actor.
Reclama a fost prilej de zâmbete largi și voie bună, așa cum se întâmplă mereu în jurul unei beri olandeze excelente:
Desigur, controversele nu s-au oprit doar la noi, ci s-au răspândit de-a lungul și latul internetului, unde utilizatori din toată lumea au contestat abilitățile legendare ale bărbaților din spot. Și Heineken nu i-a lăsat fără replică, așa cum mă și așteptam.
Sandrine Huijgen, Global Communications Director HEINEKEN, afirmă:
“După ce am văzut comentariile despre noul spot, The Odyssey, am vrut să arătăm că nu există granițe între real și fals și să demonstrăm că oamenii obișnuiți au calități unice și că fiecare este legendar în felul său.”
Noua campanie de comunicare The Odyssey celebrează abilitățile neobișnuite și spectaculoase pe care le are fiecare bărbat și pe care Heineken le scoate în evideță în fața întregii lumi. Ține minte asta data viitoare când vei simți impulsul de a face un lucru ieșit din comun. 😉
Oameni mai curajosi decat mine
Șase oameni ca mine au avut doza de curaj pe care eu n-am reușit să o găsesc, indiferent cât m-am străduit. Din cauza unor episoade legate de spitale care m-au traumatizat, pur și simplu nu am reușit să mă adun și să dau ochii cu oameni aflați în cele mai vulnerabile momente din viața lor.
Dar șase bloggeri și-au luat inima în dinți și au petrecut o zi pe ambulanță în cadrul campaniei ”Există un erou în fiecare dintre voi”.
Înainte să dați click pe vreunul dintre ele (sau pe toate, sper eu), mai stați cu mine preț de-o mărturisire.
Heartbeat character via Shutterstock
Articolele celor șase m-au făcut să plâng. Pe rând, mi-au curs lacrimi de mila celor care ajung în ambulanță, lasându-și soarta în mâinile doctorilor, și mai apoi de mila celor care lucrează la serviciul de ambulanță, pe bani infim de puțini, care nu știu cum pot ajunge unei familii. Nu reușesc să înțeleg cum oamenii aceștia au capacitatea de a lucra în fiecare zi sub presiunea unui termen limită dat de supraviețuirea unui om. Nu știu cum pot să îndure disperarea celor care pierd pe cineva drag. Trebuie să fie cumplit, dar, cu toate astea, așa cum veți citi, unii găsesc puterea să zâmbească, să spună o vorbă bună bolnavilor pe care îi transportă, ce se luptă cu teama de necunoscut, de durere, de moarte.
Poate perspectiva mea e ceva mai dramatică, poate sunt eu mai sensibilă la părțile mai grele ale vieții (și, până la urmă, cine nu e?), însă acești oameni mi se par niște eroi. N-am fost până acum în situația de a avea nevoie de serviciul de ambulanță (și sper nici să nu se întâmple), însă știu că acei oameni pot face diferența între viață și moarte. Și mai știu că mi se face un gol în stomac de fiecare dată când mașinile din trafic nu se dau la o parte suficient de repede din fața ambulanței. Pentru că în acea ambulanță e o persoană iubită de către cineva.
Dar orice aș scrie eu aici e doar un preambul modest față de poveștile scrise de acești bloggeri curajoși: Claudia, Corina, Carmen, Alex, Dragoș și Pietricel. Să le citiți și să le dați mai departe.
Zbor
Așa se numea episodul din Grey’s Anatomy care m-a emoționat cel mai tare din toată seria. Țin minte că am plâns, cum rareori mi se întâmplă, fiindcă mi se părea imposibil să supraviețuiești într-o asemenea situație. Am empatizat cu disperarea lor, dar odată terminat episodul, am revenit la realitate. Mi-am spus că așa ceva nu se poate întâmpla decât într-un scenariu de film. Mi-am spus că în viața reală există atâtea soluții și că nu e loc pentru întârzieri menite să sporească dramatismul unui scenariu.
Dar iată că ieri, când am citit vestea despre accidentul aviatic e la Cluj, mi-au revenit toate acele senzații și emoții. Doar că de data aceasta era real. Chiar se întâmpla. Un grup de medici extraordinari, care au salvat atâtea vieți, aveau ei nevoie să fie salvați. Să fie găsiți.
Înțeleg de ce au apărut atâtea reacții emoționale online și offline. E imposibil să nu fii afectat în vreun fel de această dramă, care cumulează câte puțin din neputința fiecăruia de a salva pe cineva care are nevoie. E greu să nu fii indignat când există atâtea soluții tehnice și tehnologice care pot duce la evitarea unei tragedii. E la fel de dificil să-ți menții capul limpede și să vezi ce și cum poți face ca astfel de accidente să nu se mai întâmple.
Un astfel de moment tragic expune vulnerabilitățile unui sistem, fie el instituțional, informațional sau de altă natură. Percepem în acele momente că sentimentul de siguranță de care ne înconjurăm este, deseori, unul artificial și că trebuie să fim înzestrați cu capacitatea de a face față circumstanțelor neașteptate.
Capacitatea de a putea zbura din nou după ce am căzut este ce ne definește ca oameni.
Common buzzard taking flight via Shutterstock